Elevii care au participat la cea de-a cincea ediție a Concursului Național de Scurte Povestiri „Vreau să povestesc”, organizat de Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Prahova, au reușit să surprindă datorită lucrărilor pe care le-au realizat și le-au prezentat în fața juriului.
Cum este văzută istoria României prin ochii copiilor puteți descoperi citind poveștile premiate în cadrul concursului, povești pe care Ordinea Zilei le va publica rând pe rând.
Ioana Frățilă, elevă în clasa a XI-a la Colegiul Național ,,Horea, Cloșca și Crișan” din Alba Iulia, județul Alba, ne amintește în „Interferențe” despre secretele și trădările din perioada comunistă. Lucrarea sa a primit din partea juriului premiul III.
Interferențe
Niciodată nu am auzit liniștea mai tare ca în iarna lui ‘89. Era o liniște care vibra în aer, ca un fir de curent invizibil, dar simțeai cum te străpunge pe dinăuntru. În fiecare dimineață, învăluit într-o lumină rece, lăptoasă, orașul Alba Iulia mirosea a fum de sobă și fier umed.
Mergeam spre Liceul „Horea, Cloșca și Crișan” cu mâinile adânc în buzunare, încercând să nu privesc în ochii nimănui și să trec neobservată prin foșnetul vântului și murmurele colegilor, simțind cum pietrele denivelate scârțâie sub tălpi, iar aerul rece mi se lipea de piele.
În clasă, profesorii vorbeau despre glorioasa istorie a poporului român cu glas monoton, ca ecoul unei vechi înregistrări. Dar în privirile lor, în micile ezitări și gesturile absente, se ascundea altceva. O așteptare nesfârșită, o oboseală care nu mai putea fi ascunsă. Zgomotul paginilor și scrâșnitul cretei pe tablă se transformau într-un ecou al tensiunii pe care o simțeam în aer, iar inima îmi bătea tot mai tare, parcă sincronizată cu sirenele care urcau dinspre oraș. Știam de acasă, de la ai mei că începuse o revoltă în jurul nostru, că regimul comunist căzuse în Germania, Ungaria, Polonia. La noi izbucniseră niște evenimente grave la Timișoara și erau mulți morți, Părinții ascultau „Europa liberă”. Noi copiii, șușoteam pe la colțuri așteptând să se întâmple ceva măreț!. Întreaga lume se va schimba, dar nu știam încă cum.
Seara, când tata deschidea televizorul, vocea lui Ceaușescu răsuna în tot apartamentul.
Dar eu aveam alt ritual. Când toți adormeau, închideam ușa camerei, trăgeam jaluzelele și porneam radioul vechi de la bunicul. Învârteam butonul încet, până ce o voce caldă și limpede răsărea printre șuierături:
-Aici, Radio Europa Liberă.
O ascultam cu fruntea lipită de lemnul mesei, ca pe o rugăciune. Era vocea care spunea ce nimeni n-avea voie să spună. Numele morților de la Timișoara. Cuvântul „adevăr”. Uneori, muzică. Beatles, Queen. Sunete interzise care îmi făceau inima să bată altfel, aproape periculos. Mereu eram acompaniată în acest ritual de colega mea de bancă, Maria. Ultima oară când venise în vizită se comportă ciudat. Se așeză pe marginea patului, palmele strânse în poală, cu degetele tremurând ușor, ca niște mărturii mute ale neliniștii. Ultimele raze ale luminii plăpânde de decembrie se scurgeau pe chipul ei care părea a ascunde ceva. Simțeam cum aerul dintre noi se încărca și se mișca ca o substanță vie, plină de nesiguranță, în timp ce vocea radioului răsuna pe fundal. Plecă mai repede în acea seară, agitată, pe chip citindu-i-se frica și suspiciunea care îi învăluiau gesturile. Nu am bănuit nimic.
Două zile mai târziu, m-au chemat în biroul directorului. Ușa s-a închis cu un scârțâit sinistru. Radioul meu stătea pe masă, în centrul unei tăceri grele, aproape palpabile. Lampa slabă arunca umbre care se jucau pe pereți, iar colțul camerei părea să fie colțul în care stătea însăși amenințarea: un ofițer de miliție cu privirea, fixă, rece, calculată.
-Recunoști acest obiect? a întrebat, arătând radioul.
-Da… e al meu.
-Și ce ascultai la el? vocea lui era tăioasă, metalică.
-Nu știu despre ce vorbiți.
– Nu știi? „Europa Liberă”… cum adică nu știi? a ridicat sprâncenele și s-a apropiat, pașii lui făcând podeaua să vibreze. Știi ce înseamnă asta? Știi ce se întâmplă cu oamenii care ascultă? Cine mai știa de radioul ăsta? Cine mai era cu tine? vorbindu-mi acum lângă ureche, simțindu-i respirația de cafea și tutun.
-Nu știu despre ce vorbiți! vocea îmi tremura acum, iar vinovăția mă ardea sub piele. Nu ascult „Europa Liberă”!
-Să știi ceva, a șoptit, vocea lui gravă pătrunzându-mi până în oase, știm că nu ești singură. Știm tot ce se întâmplă. Orice gest, orice foșnet…știm.
M-au lăsat să plec, dar cu o tăcere care cântărea cât o sentință. Pe coridorul întunecat doar pereții crăpați și reci erau martori la ce mi se întâmplase. Sunt trasă brusc la o parte, încă șocată, încă tremurând. Era Maria cu ochii sclipind de lacrimi.
-De ce…? întreb eu confuză, mii de întrebări răsunând în capul meu.
-Iartă-mă, te rog, nu am avut de ales, șoptea ea printre suspine cu vocea aproape pierdută.
Și atunci am aflat, printre tremuratul vocii ei și respirațiile adânci, adevărul crunt: Maria nu era doar o fată speriată. Era turnătoare. Spioană. Tot ce făcuse ea până acum, fiecare întrebare aparent nevinovată, fiecare privire atentă, fusese impus de circumstanțe. Familia ei depindea de asta pentru a putea părăsi țara. Frica mea s-a transformat, atunci, într-o groază rece, care se răspândea ca un văl greu pe tot corpul. Coridorul, cu umbrele lui lungi și scârțâielile neașteptate, părea să se închidă în jurul meu. Între pereți simțeam ochii nevăzuți ai unei amenințări invizibile, iar fiecare respirație devenea un pericol, fiecare mișcare putea trăda ceva ce nu trebuia.
Drumul spre casă m-a prins în stare de șoc, cu gândurile împrăștiate ca fulgii de zăpadă care se lipeau de haina mea. Îmi simțeam palmele tremurând în buzunare, ochii mi se umpleau de imagini care refuzau să plece: radioul pe biroul directorului, pumnul ofițerului bătând în masă, ochii Mariei plini de teamă și vinovăție. Întreaga lume părea să se fi comprimat în câteva ore, iar eu, mică și fragilă, simțeam că orice pas greșit putea să dezvăluie ceea ce nu trebuia.
Din depărtare, sirenele începuseră să cânte altfel, nu ca avertisment, ci ca o chemare. Glasuri, strigăte, râsete și cântece se amestecau, izbucnind din străzile aproape goale doar cu câteva ore înainte. Era un sunet care părea să străbată zidurile reci ale Cetății, pătrunzând în inima mea, zdruncinând frica și durerea.
Am mers încet, cu palmele încă adânc în buzunare. Brusc, între tot haosul și muzica de stradă, înțelegeam: fiecare neputință, fiecare tăcere, fiecare șoaptă ascunsă fusese doar o piesă dintr-un puzzle mult mai mare.
Străzile erau pline de oameni, iar aerul mirosea a fum de petarde și a ger, amestecat cu entuziasm. Fiecare pas pe trotuarul umed era însoțit de ecoul strigătelor de bucurie: „Jos Ceaușescu! Jos Ceaușescu!” Părea că tot orașul respiră pentru prima dată în ani. Și totuși, eu simțeam un gol ciudat: nu știam dacă să mă bucur sau să mă tem, pentru că știam prea bine ce preț plătiseră oamenii ca să ajungem aici.
M-am oprit sub un felinar slab, fulgii de zăpadă se lipiseră de părul meu, mâinile îmi tremurau încă, dar pentru prima dată simțeam o deschidere, un fel de libertate care pătrundea în piele. Orașul cânta de veselie și speranță, iar eu, complet bulversată, am realizat că, după frică, după secrete și trădări, venise momentul în care lumea întreagă părea să respire odată cu mine.
Fiecare gest, fiecare tremur al meu se contopise cu zgomotul străzii, cu lumina palidă a felinarelor și cu fulgii care dansau lent: eram încă fragilă, dar vii. Și pentru prima dată după atât de mult timp, nimeni nu mai putea opri frecvența asta.
Nici ei, nici frica, nici trădarea.
Pentru prima oară, sunetul libertății nu venea dintr-un radio. Venea din pieptul meu, ca o muzică veche care abia așteptase să fie redată.
Autor:Ioana Frățilă- Premiul III, clasa a XI-a, Colegiul Național „Horea, Cloșca și Crișan”, Alba Iulia, județul Alba
Foto: Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Prahova
Istoria așa cum o văd copiii. Maria Vasile o evocă în „Seara de poveste” pe Ecaterina Teodoroiu
Istoria așa cum o văd copiii. Tudor Filip aduce un omagiu României în povestea sa „Veșnică rămâi”
Istoria așa cum o văd copiii. Lois Maria Tincă prezintă „Cealaltă” față a lui Cuza
