Elevii care au participat la cea de-a cincea ediție a Concursului Național de Scurte Povestiri „Vreau să povestesc”, organizat de Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Prahova, au reușit să surprindă datorită lucrărilor pe care le-au realizat și le-au prezentat în fața juriului.
Cum este văzută istoria României prin ochii copiilor puteți descoperi citind poveștile premiate în cadrul concursului, povești pe care Ordinea Zilei le va publica rând pe rând.
Natalia-Ileana Negoițescu, elevă în clasa a II-a, la Școala Gimnazială ,,George Coșbuc” din Ploiești, le amintește românilor visul lor, vechi de 1859 de ani, pe care domnitorul Cuza a reușit să-l împlinească. Lucrarea „Din lumea celor care încă ne cuvântă” i-a adus premiul I în cadrul concursului organizat de Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Prahova.
Din lumea celor care încă ne cuvântă
Îmi era foarte frig și mergeam cu greu pe drumul pietruit și pustiu. Nu știam sigur unde mă aflu, căutam pe cineva care să îmi îndrume pașii până la căderea nopții. Aș fi dorit să îmi potolesc foamea măcar cu o bucată de pâine, dar ochii mi s-au umplut de lacrimi, știind că sunt acolo singură. Priveam casele mici și modeste, încercând să îmi dau seama unde mă aflu.
Dintr-odată aud o voce:
– Copilă, cred că ți-ar plăcea supa caldă pregătită de soția mea, Elena. Ai vrea să vii la noi acasă în această seară?
Un zâmbet a fost tot ce am putut să-i ofer ca răspuns. M-am trezit cu mirosul minunat al supei, în mijlocul mai multor copii jucăuși care mă priveau cu bucurie. Erau îmbrăcați cu haine diferite.
– Vei rămâne la noi până când te vei simți bine din nou, spuse bărbatul cu blândețe.
Avea o privire serioasă și totuși delicată, mustață și barbă. Fața lui îmi era cunoscută… o mai văzusem, dar unde? În acel moment știam doar că mă simțeam în siguranță în preajma lui. În timp ce căutam să intru și eu în jocul amuzant al celor mici, am observat cum a ieșit repede din cameră, auzind afară un amestec de strigăte de bucurie și cântece.
„Hai să dăm mână cu mână” a început să răsune din ce în ce mai clar și atunci mi-am amintit de vocea mângâietoare a doamnei învățătoare, povestindu-ne despre Unirea Principatelor Române din 1859. Eram chiar acolo, chiar în acel an, luând parte la marea bucurie a românilor din Moldova și Muntenia. Oamenii se îmbrățișau, cântau și dansau hore.
Cu ochii plini de lacrimi îl priveam pe cel care a bucurat inimile oamenilor prin bunătatea lui, stând la câțiva pași de mine… însuși domnitorul ALEXANDRU IOAN CUZA.
Încercam cu greu să găsesc câteva cuvinte pe care să le pot zice în fața lui, când un glas ușor se aude…
– Natalia, trezește-te, este ora șapte!
A fost un vis… Un vis al unei fetițe rătăcite pe drumuri necunoscute, dar și un vis al românilor, vechi de 1859 de ani, până să fie împlinit de marele ALEXANDRU IOAN CUZA.
