Elevii care au participat la cea de-a cincea ediție a Concursului Național de Scurte Povestiri „Vreau să povestesc”, organizat de Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Prahova, au reușit să surprindă datorită lucrărilor pe care le-au realizat și le-au prezentat în fața juriului.
Cum este văzută istoria României prin ochii copiilor puteți descoperi citind poveștile premiate în cadrul concursului, povești pe care Ordinea Zilei le va publica rând pe rând.
Maria Deea Andreescu, elevă în clasa a VII-a A la Școala Gimnazială „Radu Stanian” din Ploiești, readuce în prim-plan povestea lui Mihai Viteazul, cel în ochii căruia s-a născut visul unirii. Povestea sa „Sub aripa visului” a primit mențiune din partea juriului.
Sub aripa visului
Toamna venise încet peste sat, cu ploi mărunte și cu miros de frunze arse. Cerul, când albastru, când plumburiu, se pleca peste dealurile rotunde, iar vântul aducea din când în când un clinchet de clopot de la bisericuța din vale.
În casa bunicului era cald. Lemnele trosneau domol în sobă, iar lumina focului dansa pe pereți, mângâind icoana veche din colț.
Bunicul stătea pe scaunul lui de lemn, cu spatele ușor aplecat, sprijinindu-și palmele aspre peste baston. Avea ochii umezi și zâmbetul acela blând, care îți spunea mai multe decât o sută de cuvinte.
— Bunicule, i-am spus, apropiindu-mă de el, îmi mai spui o poveste?
El a tăcut o vreme, privind în flăcările din sobă, apoi a rostit rar, ca o rugăciune:
— Astăzi, copilă, nu-ți spun o poveste. Îți spun o amintire a neamului nostru.
Și-a ridicat privirea. În ochii lui se oglindea focul, dar și o strălucire mai adâncă, ca un dor care nu piere.
— A fost odată un om… un om care a purtat în el inima unei țări întregi. Mihai Viteazul îl chema. Pe vremea lui, pământul românesc era sfâșiat în trei. Țara Românească, Moldova și Ardealul trăiau despărțite, dar în ochii lui Mihai se năștea visul unirii, ca o flacără ce nu se mai putea stinge.
Bunicul și-a șters o lacrimă cu dosul palmei.
— Îl simt uneori aproape… știi? Parcă-l văd trecând, călare, prin câmpurile pline de ceață, cu sabia în mână și cu inima plină de dor pentru țara lui.
Tăcerea s-a așternut o clipă peste odaie. Doar lemnele trosneau și ceasul bătea liniștit pe perete.
— El n-a luptat pentru glorie, draga mea, ci pentru oameni. Pentru ca nimeni să nu mai fie străin pe pământul lui. Și pentru o clipă, în anul 1600, visul lui s-a împlinit. Țările s-au unit sub același steag.
Bunicul a oftat adânc. Lacrimile îi tremurau în colțul ochilor.
— Dar lumea a fost crudă. Mihai a fost trădat și ucis la Turda. Și totuși, a făcut o pauză lungă,visul lui n-a murit odată cu el. L-a purtat mai departe pământul, și noi, nepoții nepoților lui, îl purtăm și astăzi.
Am rămas nemișcată. Simțeam că fiecare cuvânt al bunicului se așează în mine ca o sămânță vie.
— Bunicule, am întrebat încet, de ce plângi?
El a zâmbit.
— Nu plâng de tristețe, copila mea. Plâng de recunoștință. Pentru că trăim într-o țară pe care el doar a visat-o. Pentru că un om a murit, ca să putem noi rosti astăzi cuvântul „România”.
În tăcerea aceea, am simțit că totul în jur s-a oprit. Focul din sobă nu mai ardea, ci respira. În colțul camerei, umbra bunicului se amesteca cu lumina.
Am închis ochii și pentru o clipă, am văzut și eu ceea ce vedea el: câmpuri de luptă, steaguri tricolore fluturând în vânt, oameni ridicându-se din genunchi și un domnitor cu fruntea senină, privind spre viitor. Atunci, visul s-a făcut mai limpede. Din ceața bătăliei, Mihai Viteazul s-a apropiat de mine. Armura lui strălucea sub razele palide ale soarelui, iar pe chip îi ardea o lumină blândă, dar hotărâtă.
— Copilă a neamului meu, mi-a spus el cu o voce adâncă, nu te teme de timp. Țara aceasta trăiește prin cei care o iubesc.
— Dar, domnule, am șoptit, tremurând, cum ați putut să purtați o povară atât de grea?
El a zâmbit, cu un amestec de dor și seninătate.
— Când îți iubești pământul, greul nu mai doare. Doar trădarea doare. Dar și ea trece, căci visul e mai tare decât sabia.
Am îndrăznit să-l privesc în ochi.
— Și visul dumneavoastrā, a rămas?
— Da, copilă, a spus el încet, pentru că voi îl purtați mai departe. Cât timp un singur român își iubește țara, Mihai nu moare.
Cuvintele lui s-au risipit în vânt, iar figura sa s-a topit în lumină. Am simțit o mână caldă pe umăr, era bunicul.
Când am deschis ochii, mă privea zâmbind.
— Ține minte, copilă, a spus el încet țara asta nu se ține doar cu ziduri și hotare. Se ține cu inimă, cu credință și cu dor.
Am dat din cap, fără să pot spune nimic. O lacrimă mi s-a rostogolit pe obraz, dar era caldă, luminoasă, plină de mândrie. În clipa aceea, am înțeles că nu ascultasem doar o poveste. Ascultasem o moștenire.
Bunicul a ridicat privirea spre icoană și a șoptit:
— Fie-i țărâna ușoară lui Mihai ! Căci el nu s-a dus. Doar s-a mutat în cerul României.
Afară, vântul se oprise. Prin fereastră, se vedea o rază subțire de lună, strecurându-se peste câmp.
M-am gândit atunci că poate, undeva, peste nori, Mihai Viteazul zâmbea.
Și poate că lacrima bunicului era felul lui de a ne spune că visul acela trăiește, nu în cărți, ci în inimile celor care nu-l uită.
Autor: Maria Deea Andreescu – Mențiune, clasa a VII-a A, Școala Gimnazială „Radu Stanian”, Ploiești, județul Prahova
Foto: Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Prahova
Istoria așa cum o văd copiii. Maria Vasile o evocă în „Seara de poveste” pe Ecaterina Teodoroiu
Istoria așa cum o văd copiii. Tudor Filip aduce un omagiu României în povestea sa „Veșnică rămâi”
