Elevii care au participat la cea de-a cincea ediție a Concursului Național de Scurte Povestiri „Vreau să povestesc”, organizat de Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Prahova, au reușit să surprindă datorită lucrărilor pe care le-au realizat și le-au prezentat în fața juriului.
Cum este văzută istoria României prin ochii copiilor puteți descoperi citind poveștile premiate în cadrul concursului, povești pe care Ordinea Zilei le va publica rând pe rând.
Christiana Toader, elevă în clasa a IV- a A la Școala Gimnazială ,,I.A.Bassarabescu’’ din Ploiești, ne conduce pentru un sfert de ceas în lumea lui Ștefan Vodă. Pentru povestea sa, juriul i-a acordat premiul al II-lea.
Un sfert de ceas în lumea lui Ștefan Vodă
Era o noapte întunecată de toamnă, iar ploaia lovea cu putere geamurile casei lui Mircea. În mijlocul furtunii, un strigăt puternic se auzi din curtea casei sale. Când a deschis fereastra, să se uite în curte, nu a văzut nimic, doar o cutie mică de carton, prăfuită, i-a atras atenția, deoarece era pe prag. O luă, o cercetă cu atenție și văzu în ea un bilet ce semăna cu o pagină ruptă dintr-o carte veche de aproape 200 de ani. Era rupt la colțuri, cu scrisul auriu, însă foarte prăfuit încât abia se distingea scrisul, un scris mărunt, ușor oblic. Mircea a luat cutia cu biletul misterios și se duse în camera lui. Căută un șervețel fin, șterse biletul de praf și citi: „ Pentru cei cărora le place să viseze’’.
Confuz, băiatul luă în mâini din nou cutia misterioasă și constată că brusc era încuiată. O cercetă din nou, apoi o scăpă din mână. Cutia începu să zboare și, în timp ce se rotea, se desfăcu și ajunse din nou la Mircea, care o privea năuc.
- Nu poate fi real! strigă băiatul frecându-se la ochi. Eu sigur visez! De ce oare a zburat cutia? spuse el impacientat.
În cutie era o busolă strălucitoare. Mircea se uită curios la ea. De unde or fi apărut toate acestea? Cercetă cu atenție și observă o luminiță care indica N, adică nordul. Apăsă cu degetele pe acea literă și, dintr-odată se trezi într-o cămăruță plină cu oglinzi mari, care parcă îți deformau imaginea și care nu te lăsau să mai ieși, oriunde încercai nimereai cu capul în oglindă. În cele din urmă nimeri ieșirea și, lângă ușă văzu o altă încăpere, mai puțin îngrijită, cu mobilă veche, tablouri prăfuite, iar pe birou, care părea mai nou și parcă mult mai îngrijit, aici se afla un tablou cu un bărbat blond, cu pletele lungi în bătaia vântului, cu mustața-ntoarsă și haine aurite, călare pe un cal alb. Atinse fotografia și…Zbuf!!
- Aaaaaaa! Cine ești? strigă Mircea speriat.
- Eu sunt Ștefan, voievodul Țării Moldovei! Am luptat din greu mulți ani ca tu să poți ajunge aici, în siguranță.
- Știi cumva unde sunt?
- Da, știu!. A răspuns domnitorul ușor încruntat.
– Unde sunt, Măria-Ta? întrebă băiatul cu o ușoară mândrie-n glas, arătându-i parcă domnitorului că știe să i se adreseze ca pe vremuri.
– Ai trecut prin portalul ce duce-n trecut.
– Serios? Ce tare! Mi-am dorit mereu asta! Când mă gândesc ce-o să le spun colegilor!!…Dar să știi, Măria-Ta, că am vrut mereu să aflu despre luptele pe care le-ai purtat. Am citit că ai fost un domnitor drept și mult iubit de către popor!
Apoi, Ștefan îl luă pe copil de mână și îl duse de această dată într-o sală mare și frumoasă, iar la intrare scria cu litere mari de mână, Ș,M,V,M.
Mircea privea curios la masa lungă care se afla pe mijloc, la scaunele cu spătare aurii, iar la capătul celălalt al mesei se afla un tron imens din lemn sculptat, deci aici era de fapt sala tronului domnitorului.
Ștefan îi arătă băiatului un buzdugan decorat cu metale prețioase, dar, la cât de strălucitor și frumos arăta, lui Mircea parcă îi era frică să îl privească.
Domnia Sa i-a explicat băiatului că acest buzdugan l-a însoțit în multe bătălii, că i-a fost ca un prieten de nădejde în tot acest timp și că i-a salvat de multe ori viața.
Al doilea exponat din acea încăpere era o sabie care avea mânerul vechi, decojit, dar tăișul, deși ușor ruginit, încă îți mai transmitea fiori pe șira spinării. Pe o parte încă se mai puteau observa firișoare de sânge uscat din cine știe ce luptă sau ce an. Cu ochii la aceste arme, lui Mircea îi fugi gândul la Andrei, unchiul lui care era vânător și care avea în camera lui o sabie asemănătoare, dar nefolosită, doar pentru decor.
Ultimul exponat era un scut de tip pavăză, din lemn acoperit cu bucăți de metal prelucrat. Și el avea multe zgârieturi, semn că a participat la multe bătălii alături de Ștefan cel Mare.
– Măria-Ta, câte bătălii ai purtat? întrebă deodată Mircea înflăcărat.
– Am purtat 36 de bătălii și am avut 34 de victorii! răspunse mândru Ștefan.
– Wow! Deci erai foarte puternic și curajos!
– Așa spun mai marii acelor vremuri! spuse cu un zâmbet ștrengăresc domnitorul.
– Asta e tot ce avem de vizitat? întrebă copilul.
– Păi…da! Dar nu ai observat ceva!…
– Aerul… e așa curat, se simte miros de vechi, dar totuși e mai curat decât cel poluat de acum.
– Ai mare dreptate! Nici nu m-am gândit!
– Doar 56 de secunde mai avem, spuse zâmbind pe sub mustața stufoasă, domnitorul.
– Până când? întrebă copilul.
– Până vei promite că tot ceea ce ai vâzut și trăit azi, aici vor rămâne, micuțule prieten!
– Promit! Mulțumesc, Măria -Ta! spuse Mircea înflăcărat.
Deodată, așa cum a apărut, a și dispărut. S-a transformat din nou într-un tablou care îl privea parcă mai blând de această dată pe băiat. Din apropiere, Mircea auzi din nou țipătul acela puternic din fața casei.
– Sunt acasă! strigă copilul. Vai ce onoare am avut să mă întâlnesc cu însuși Ștefan cel Mare, domnitorul Moldovei! se gândi el.
Bucuros, își spuse în gând că nu-l va dezamăgi pe domnitor și că nu va povesti nimănui că, pentru un timp, a fost considerat prietenul mai mic al lui Ștefan cel Mare.
Autor: Christiana Ana- Maria Toader- Premiul II, clasa a IV- a A, Școala Gimnazială ,,I.A.Bassarabescu’’, Ploiești
Foto: Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Prahova
