Elevii care au participat la cea de-a cincea ediție a Concursului Național de Scurte Povestiri „Vreau să povestesc”, organizat de Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Prahova, au reușit să surprindă datorită lucrărilor pe care le-au realizat și le-au prezentat în fața juriului.
Cum este văzută istoria României prin ochii copiilor puteți descoperi citind poveștile premiate în cadrul concursului, povești pe care Ordinea Zilei le va publica rând pe rând.
Ioana Rîșnoveanu, elevă în clasa a V-a B la Școala Gimnazială „Grigore Moisil” din Ploiești, o readuce în prim-plan pe Regina Maria, cea care prin curajul și dăruirea sa a influențat viitorul românilor. Pentru povestea „Un strop de curaj”, Ioana a primit premiul III din partea juriului.
Un strop de curaj
Era o dimineață liniștită de toamnă. Mergeam alene pe cărări vechi, fără țintă, admirând frunzele care foșneau sub pașii mei. Lumina blândă a soarelui dansa printre crengi. La câțiva pași în fața mea, am zărit ceva care m-a făcut să mă opresc. M-am apropiat ușor și am descoperit o cutie veche, prăfuită. Curioasă, am întins mâna și am atins-o. Într-o clipă, o ceață albă și densă m-a învăluit și am simțit că mă ridic de la sol. Totul se mișca într-un vârtej de lumini și sunete.
Când ceața s-a risipit, m-am trezit într-un loc cu corturi albe și sunete de pași grăbiți. O femeie îmbrăcată în uniformă albă s-a apropiat de mine și m-a privit cu ochi blânzi, dar hotărâți.
- Grăbește-te, draga mea, avem răniți! mi-a spus ea, cu glas calm. Trebuie să fiu alături de oamenii mei, chiar și în noroiul tranșeelor!
Atunci am înțeles: mă aflam pe front, în timpul Primului Război Mondial, cutia pe care o găsisem era o trusă medicală, iar în fața mea era însăși Regina Maria.
Am băgat, grăbită, trusa într-un rucsac și am urmat-o pe regină. Simțeam emoție și frică, dar și un curaj ciudat, necunoscut până atunci. Palmele mi se încinseseră și inima îmi bătea nebunește, dar știam că nu am voie să ezit. Privirea albastră a reginei mă liniștea.
Am ajuns la spitalul de campanie. Un soldat tânăr, cu fața murdară de praf și sânge, mă privea cu ochi plini de teamă. Regina Maria trecea printre paturi, oferind încurajări și speranță. Pășea încet, cu palmele ușor întinse, făcând parcă semn durerii să tacă puțin. A îngenuncheat lângă un soldat care gemea. I-a atins fruntea, i-a vorbit încet, și, deodată, rănitul a început să respire mai liniștit.
- În război am învățat că, uneori, o vorbă bună vindecă mai repede decât o doctorie!, le spunea ea asistentelor medicale.
După ce a plecat, soldații au vorbit ore întregi despre ea. Unii au spus că doar prezența ei le-a dat putere să lupte cu durerea. Cineva a șoptit:
- Pe front, Regina nu e regină. Pe front, Regina e speranță!
A doua zi, am aflat că un grup de soldați răniți era prins aproape de linia frontului. Regina Maria m-a privit și mi-a spus:
- Trebuie să mergi să-i ajuți. Am încredere în tine, Ioana!
Am luat tifon, apă și câteva pachete cu mâncare și m-am strecurat prin ceața dimineții, ghidată de sunetele bătăliei. Când i-am găsit, erau speriați și răniți. Fiecare soldat pe care îl ajutam îmi spunea câte ceva despre frica și speranța lui. Le-am bandajat rănile, i-am încurajat și i-am condus, pas cu pas, către siguranță. Soldații mă priveau cu ochi mari și recunoscători, iar inima îmi tresărea de bucurie: simțeam că ajutorul meu conta.
Zilele au trecut repede, iar soldații răniți au început să fie mutați la spitale mai mari sau să se întoarcă acasă. În fiecare dimineață, când treceam printre paturi, le vedeam fețele mai senine și mai liniștite. Într-o dimineață, unul dintre soldați s-a apropiat de mine și mi-a spus:
– Domnișoară, nu o să uit niciodată că ne-ați ajutat. Curajul și grija dumneavoastră ne-au ținut în viață. Domnul să vă răsplătească!
Zâmbetul lui m-a făcut să înțeleg cât de mult contează o mână de ajutor la momentul potrivit. Regina Maria m-a privit dintr-un colț al cortului, surâzând:
- Vezi, Ioana? Faptele bune rămân în inimile oamenilor și fac lumea mai bună! mi-a spus ea.
În acea seară, Regina Maria a scos de la gât o cruciuliță mică de argint și a așezat-o pe o piatră.
– Nu voi uita niciodată lacrimile celor care au plecat să apere pământul nostru! Aceasta este pentru toți cei care nu au mai apucat să se întoarcă acasă! a spus regina încet.
Apoi, m-a invitat la o ceașcă de ceai în cortul ei. În aer se simțea miros de mentă și mușețel, iar flacăra mică a lămpii desena umbre calde pe pereții de pânză. M-am simțit ca într-o poveste.
- Știi, mi-a spus ea, cel mai mare curaj nu este pe câmpul de luptă….cel mai mare curaj este să-ți păstrezi inima bună atunci când lumea din jur e plină de durere….
Am tăcut. Ascultam fiecare cuvânt și simțeam că vorbele ei îmi rămân în suflet. Apoi a continuat:
- Oamenii cred că istoria o fac împărații și regii, dar, să știi, Ioana, că istoria o schimbăm noi, toți, prin gesturi mici: o încurajare, un zâmbet, o picătură de speranță…
Și atunci mi-am dat seama că, pentru câteva clipe, timpul meu s-a oprit, iar eu, o simplă fată, am adus speranță acolo unde era teamă și durere, lăsând o amintire vie în inimile oamenilor pe care i-am ajutat.
Când am ieșit din cort, am simțit cum aerul rece îmi învăluia obrajii. Sus, cerul era plin de stele, ca o perdea de diamante strălucitoare. În liniștea serii, mi-am amintit de cutie, un simbol al aventurii și al faptelor bune.
Am scos-o din rucsac și, dintr-odată, m-am trezit purtată înapoi în pădurea cu frunze arămii, acolo unde începuse călătoria mea. Ca de fiecare dată, stejarul bătrân mă aștepta să-i povestesc aventurile mele. M-am așezat lângă el, cu gândul să îngrop cutia care mă purtase înapoi, în timp. La rădăcina lui, o cruciuliță mică de argint, așezată pe o piatră rotundă, strălucea în lumina blândă a soarelui. Am recunoscut cruciulița: era cea pe care Regina Maria o scosese de la gât și o așezase pe o piatră, ca un omagiu pentru toți soldații care nu se mai întorseseră acasă.
Am privit-o pentru ultima dată și mi-am spus în gând, zâmbind: „Să rămâi aici și să aduci lumină celor care vor veni!”
Apoi am plecat liniștită către casă, știind că am lăsat ceva bun în urma mea…
Autor: Ioana Rîșnoveanu – premiul III, clasa a V-a B, Școala Gimnazială „Grigore Moisil”, Ploiești, județul Prahova
Foto: Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Prahova
Istoria așa cum o văd copiii. Maria Vasile o evocă în „Seara de poveste” pe Ecaterina Teodoroiu
Istoria așa cum o văd copiii. Tudor Filip aduce un omagiu României în povestea sa „Veșnică rămâi”
