Elevii care au participat la cea de-a cincea ediție a Concursului Național de Scurte Povestiri „Vreau să povestesc”, organizat de Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Prahova, au reușit să surprindă datorită lucrărilor pe care le-au realizat și le-au prezentat în fața juriului.
Cum este văzută istoria României prin ochii copiilor puteți descoperi citind poveștile premiate în cadrul concursului, povești pe care Ordinea Zilei le va publica rând pe rând.
Matei Ioan Marin, elev în clasa a V-a la Colegiul de Artă „Carmen Sylva’’ din Ploiești, ne îndeamnă prin povestea sa „Teddy Bear nu mai locuiește aici” să nu uităm de „Experimentul Piteşti”. Lucrarea sa este o lecție despre maturizare, dar și despre impactul pe care descoperirea trecutului le are asupra noilor generații. Juriul i-a acordat premiul II.
Teddy Bear nu mai locuiește aici
Astăzi mǎ priveşte în oglindǎ. Cine sunt în reflexia luminii? Simt în mine ființe care stau ascunse, cine știe de când amorțite și reînviate de vreo reverie de-a mea, de o lecturǎ fluctuantǎ sau de un short-conspirativ de sensuri. Sigur sunt departe de mine însumi și caut ziua în care, în sfârşit, voi putea sǎ spun cǎ m-am regǎsit. Cineva pare cǎ îmi dicteazǎ sensul cotidian. Orice formǎ de împotrivire din adâncul ființei mele o reprim involuntar. Nu găsesc o cale de cotiturǎ, deoarece mǎ lovesc de ziduri impenetrabile și nesfârșite. Merg pe acelaşi drum spre şcoalǎ. Aud cum se sunǎ, aşa cǎ accelerez mersul. Trec razant pe lângǎ colegii care mǎ strigǎ. Nu-i recunosc și nu mǎ opresc, de parcǎ cineva mǎ urmărește.
*
În aceastǎ seara este, ca de obicei, singur, nelipsit din loja S 22, nr. 20. Cu un buchet de trandafiri roșii în mânǎ, tăcut, bătrânul își aranjează ochelarii. Pe scaunul gol din dreapta lui este o broșurǎ cu programul serii, „Faust‟ de Charles Gounod. Costumul său negru este impecabil. Şi, dupǎ ce împǎturește ziarul, se apleacǎ spre podea pentru a ridica câteva petale de trandafiri căzute. Le strânge în mânǎ ca și cum ar vrea sǎ pecetluiascǎ un jurământ. Aruncǎ o privire spre scenǎ, unde se schimbǎ decorul pentru actul final. Spectatorii sunt în foaier.
*
Poate voi credeți cǎ sunt nevinovat. Doar eu știu cǎ sunt vinovat. Fug de ceea ce sunt, de ceea ce simt. Fug de mine.
Poate voi credeți cǎ nu am făcut rău nimǎnui. Dar cum rǎmâne cu păianjenul pe care l-am strivit cu pantoful, intenționat, ieri searǎ? Venea spre mine amenințător. Ce trebuia sǎ fac? Nu am avut timp sǎ mǎ gândesc și, în plus, nu mǎ mustrǎ nicio lege, doar regret. Nici nu știu dacǎ are rude, copii sau nepoți, cărora sǎ le spun cǎ am fost impulsiv, că-mi pare rău. Știu că-i târziu dar, dacǎ aş putea sǎ dau timpul înapoi…
Ce o sǎ credeți despre mine, dacǎ o sǎ vǎ mai spun și ce am făcut vara trecutǎ? Nici nu sunt sigur dacǎ vreau sǎ vǎ povestesc. Am prins o mierlǎ cu o plasǎ-capcanǎ și am închis-o în colivie. Riki, motanul, nu a scăpat-o din priviri. S-a zbǎtut, încercând sǎ zboare, pânǎ s-a rănit de gratiile coliviei. Apoi a renunțat pentru un timp, probabil din cauza rănilor sau doar pentru a se odihni. Dupǎ câteva zile de captivitate, mi-am dat seama cǎ nu-i era deloc bine. Deși avea tot ce-și putea dori, grǎunțe, apǎ, era abǎtutǎ și nu mânca. Când i-am deschis ușa coliviei, nici cǎ mai credea. S-a apropiat slǎbitǎ de ieșire și cu un ciripit sfâşietor, căruia i-a răspuns sub forma unui ecou o mierlǎ suratǎ, a țâșnit în zbor sub privirea nedumeritǎ a lui Riki.
Și, dacǎ vreți, o sǎ vǎ povestesc și despre prietenul meu, Teddy Bear. Cum am reușit să-l salvez. Ar fi putut acum sǎ nu mai audǎ concertele lui Mozart sau, poate, sonatele lui Prokofiev. Ar fi fost o pierdere uriașǎ. Privirea lui mǎ implora să-l ajut. Atunci am pus mâna pe ac și pe ațǎ și i-am cusut urechea aproape complet desprinsǎ. Știu cǎ l-a durut, dar a suportat „ursuliceşte‟.
*
Obișnuia sǎ plece în timpul ropotelor de aplauze pentru a evita agitația și forfota obișnuitǎ de la finalul fiecǎrui spectacol. Buchetul de trandafiri rǎmânea abandonat pe scaun, urmând sǎ fie predat solistei din acea searǎ.
– Vǎ rog sǎ mǎ urmați, domnule General, șopti garderobierul, deschizând uşa lojei. Îi întinse paltonul, pălăria și umbrela. Generalul le luǎ cu mâna lui scheleticǎ și se îndreptǎ cu mers greoi spre scări, cu o clipǎ înainte ca sala sǎ nǎvǎleascǎ în foaier.
La ieșira din clădirea Operei, se opri pentru a se odihni, sprijinindu-se în bastonul umbrelei. Un vânt puternic îi smulse pǎlǎria de pe cap și picăturile de ploaie îi inundarǎ obrajii ridați.
– Domnule General, vǎ rog să-mi permiteți sǎ vǎ pun câteva întrebări, i se adresǎ un bărbat aflat pe trepte, care îl aşteptase. Îi întinse pǎlǎria.
– Iar tu, domnule! Mǎ urmărești? Ți-am spus cǎ nu am nimic de declarat, rǎspunse tăios în timp ce își aranja pǎlǎria pe cap.
– Ați fost șef al Securitǎții în perioada „Experimentul Piteşti‟ între 1949-1952. Sunteți singurul supraviețuitor dintre autoritǎți, care ați putea sǎ ne spuneți foarte exact ce s-a întâmplat atunci.
– Nu am ce sǎ vǎ spun. Eu nu am avut în subordine Direcția Generalǎ a Penitenciarelor. Chiar nu știu de ce mai răscoliți în noroi?! Aveți grijă sǎ nu vǎ murdǎriți, spuse amenințǎtor bătrânul și îl împinse cu umbrela pe tânǎr cu o forțǎ nefirească.
– Poate dacǎ ne povestiți vǎ veți căi, replicǎ furios tânărul, și, întinzându-i mâna bătrânului care se dezechilibrase, reuși să-l prindǎ la timp.
– Nimănui nu-i pasǎ de acea perioadǎ, replicǎ sfidător și cu o grimasǎ în colțul gurii ca pentru a evita să-i mulțumeascǎ pentru ajutorul primit.
– Mie îmi pasǎ. Și, chiar dacǎ ați avut grijǎ sǎ nu lǎsați urme, sǎ știți cǎ ele existǎ! Din pereții închisorilor se aud strigăte care cer dreptate. Eu sunt ei, domnule General, și vǎ cer sǎ ne amintim!
*
Mǎ prinsesem în jocul ăsta de-a șoarecele și pisica. Eram revoltat și înspǎimântat de ce avea sǎ se întâmple.
Unde sǎ te retragi pentru a-ți trage sufletul, dacǎ nici în tine nu mai ai reazǎm? Puntea de credințǎ pe care o construieşti din licǎriri de speranțǎ poate sǎ nu ducǎ nicǎieri. Aici timpul are formǎ monstruoasǎ și te lovește neîncetat. Buzele astea mute, uscate, tremurânde pot oricând sǎ te trădeze. Ochii încercǎnați de zile smulse nu mai pot dormi și nici nu mai pot clipi vise. Și acum nu te mai doare nimic, Omul Nou s-a născut.
Pereții strigǎ neîncetat:
– …am fost adus aici pentru ca să fiu omorât, nu sunt vinovat.ˡ
ˡ Fraza scrisǎ în alfabetul Morse pe pereții celulei din arestul ministerului de pe Calea Victoriei de Gheorghe Calciu în Virgil Ierunca, „Fenomenul Pitești‟, Editura Humanitas, Bucureşti, 2023, p. 50.
Autor: Matei Ioan Marin premiul II, elev în clasa a V-a la Colegiul de Artă ,,Carmen Sylva’’ din Ploiești
Foto: Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Prahova
Istoria așa cum o văd copiii. Maria Vasile o evocă în „Seara de poveste” pe Ecaterina Teodoroiu
Istoria așa cum o văd copiii. Tudor Filip aduce un omagiu României în povestea sa „Veșnică rămâi”
