Elevii care au participat la cea de-a cincea ediție a Concursului Național de Scurte Povestiri „Vreau să povestesc”, organizat de Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Prahova, au reușit să surprindă datorită lucrărilor pe care le-au realizat și le-au prezentat în fața juriului.
Cum este văzută istoria României prin ochii copiilor puteți descoperi citind poveștile premiate în cadrul concursului, povești pe care Ordinea Zilei le va publica rând pe rând.
Maria Vasile, elevă în clasa a II-a B, Școala Gimnazială „George Coșbuc” din Ploiești, evocă în „Seara de poveste” personalitatea Ecaterinei Teodoroiu. Pentru lucrarea ei, Maria a primit mențiune din partea juriului.
Seara de poveste
Într-o seară friguroasă de iarnă bunicul și nepoțica sa se pregăteau pentru povestea de seară. Ochii mari, negri și curioși ai fetiței ardeau de nerăbdare în așteptarea poveștii de seară.
– Bunicule, este timpul pentru poveste, îi aminiti micuța Maria.
Bunicul Paul, cu mersul greoi și părul alb, se aseză cu dificultate pe fotoliul din fața semineului. Fetița se ghemui lângă el nerăbdătoare.
– Draga mea, în seara aceasta, îți voi povesti despre o fetiță tare curajosă. Numule ei este Ecaterina Teodoroiu.
– Cine a fost Ecaterina, bunicule? întrebă curioasă Maria.
– Ecaterina a fost o fetiță curajoasă care voia să devină învățătoare.
– Bunicule, ce s-a întâmplat cu visul ei?
– Din păcate, a început Primul Război Mondial, iar Ecaterina s-a oferit voluntar ca asistentă medicală pe front.
– Bunicule, nu a fost periculos?
– Ba da, micuțo, dar avea o inimă curajoasă și își dorea foarte mult să își apere țara. Ea îngrijea soldații răniți pe front și uneori mergea în sat și se înconjura de copii. Își dorea să aducă puțină bucurie în suflete micuților, le citea povești, îi învăța să scrie și să citească.
– Deci, visul ei a devenit realitate, îl întrerupse Maria cu bucurie în glas.
– Da, oarecum! Bunicul zâmbi și continuă povestea. Într-o zi, în timp ce le citea copiilor, Ecaterina observă un băiețel cu bucle aurii și ochi albaștri care era tare trist și îngândurat. Împlinea șapte ani, iar cea mai mare dorință a sa era să-și îmbrățișeze tatăl, care lupta pe front și să-i spună cât de mult îl iubește. Din câteva bețe și hârtie colorată au făcut un zmeu pe care a scris „Tati te iubesc și te aștept acasă”. Zmeul a zburat purtat de vânt, iar băiatul spera ca mesajul să ajungă la tatăl său. Ecaterina a reușit să îi readucă zâmbetul pe față, chiar și pentru câteva clipe. Timpul a trecut, iar băiatul a primit o scrisoare de la tatăl său în care îi spunea că a primit mesajul și că îl va purta meru cu el.
Chipul bunicului se întristă cu gândul la acele vremuri grele, însă Maria îi întrerupse șirul gândurilor, trăgângu-l de mânecă. Era nerăbdătoare să afle finalul poveștii.
– Ce s-a întâmplat cu Ecaterina, bunicule?
– Ecaterina a luptat vitejește pentru țara ei și a pierit eroic pe câmpul de luptă. A fost o adevărată eroină!
Ochii fetiței se întristară și bunicul o cuprinse în brațe.
– Bunicule, dar asta e o poveste tristă….
– Așa este micuțo, dar este o poveste despre curaj și determinare!
– Bunicule, eu pot fi la fel de curajoasă ca ea?
– Desigur, mereu trebuie să lupți pentru ideile și dorințele tale!
Bunicul o sărută ușor pe frunte și micuța Maria merge în patul ei cu gândul că poți obține tot ce îți dorești dacă lupți pentru visul tău.
Autor: Maria Vasile- Mențiune, clasa a II-a B, Școala Gimnazială „George Coșbuc”, Ploiești, județul Prahova
Foto: Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Prahova
