Elevii care au participat la cea de-a cincea ediție a Concursului Național de Scurte Povestiri „Vreau să povestesc”, organizat de Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Prahova, au reușit să surprindă datorită lucrărilor pe care le-au realizat și le-au prezentat în fața juriului.
Cum este văzută istoria României prin ochii copiilor puteți descoperi citind poveștile premiate în cadrul concursului, povești pe care Ordinea Zilei le va publica rând pe rând.
Ioana Simina Popa, elevă în clasa a XI-a la Colegiul Naţional „Nicolae Iorga” din Vălenii de Munte, județul Prahova, readuce în prim-plan faptele de vitejie ale voinicului Stroe Buzescu, cel despre care sursele istorice spun că și-a dat viața într-o confruntare directă cu o căpetenie tătară. Lucrarea „Biruința unei jertfe” a primit premiul II din partea juriului.
Biruinţa unei jertfe
Anul Domnului 1604, anul 7113 de la Facerea Lumii
„Au venit oştiri întregi de-ale lor asupra noastră, a tuturor, şi năvălit-au peste noi. Şi au aruncat ei atât de multe din săgeţile ’celea asupra gliei, că nu se putea vedea faţa soarelui de la ele. Şi de atâta bătălie răsunau codrii şi munţii de luptă dusă. Şi nu se mai putea înţelege om cu om.” gândea Radu Şerban, domnul muntean, uitându-se ţintuit la locul unde al său prieten îşi dormea somnul cel mai greu şi mai adânc.
Cu umbrele-i parcă mai reci ori mai blajine, pare-se că s-au scurs două ocoluri date de vreme pământului de la moartea lui Stroe Buzescu… Cum curge ceara topindu-se a lumânării, asemenea trece şi timpul purtând amintirea bravului erou. Lespedea gri păstra în piatra-i tare veşnica lui imagine. Undeva, amorţite, se auzeau tânguindu-se bleg câteva voci subţiri ce se pierdeau în liniştea grea dintr-un pridvor… Lui Radu i se coboară parcă, din cotloanele adânci ale minţii, fantasma existenţei prietenului său.
*
Pe-un mândru cal, voinicul Stroe Buzescu stătea drept în faţa hoardei tătare. O oştire de fiare, mari cât munţii ce poartă-n ale lor creste cununile întregului pământ, îl privea sfidându-l. Scăpărând de mânia pricinuită de vorbele ce-l osândeau numindu-l laş, Stroe-i stătea dârz, în faţă, fruntaşului lor.
Pare-se că aceşti năvălitori veniseră în sprijinul unui uzurpator mişel, ce nădăjduia a pune mâna pe tronul ţării. Dar pavăză fiind ţarinei oastea lui Radu Şerban, hoarda-şi pusese credinţa-n luptă directă numai. Însuşi moştenitorul, ginerele hanului, îi sfida pe muntenii ce se sfiau să îl înfrunte, chemându-i să fie bravi şi să încerce a-l înfrânge pe el, cel ce era un Goliat al tătarilor.
Însă Stroe teamă nu avu. Se repezi, dârz, crud, fără a se gândi de merită a lui jertfă ori ba, la cel ce părea a se uita bezmetic în miile de părţi, lovindu-l. Surprins, Goliatul simţea întregul său trup străpuns de zeci de ace ce ardeau parcă, nemaiştiind ce urma să îl răpună. Căzu la pământ cu o lovitură ce-avu răsunet în văi şi dealuri depărtate. Corbi bătrâni ce priveau lupta de pe crengile căzânde ale unui copac încercat de ierni, furtuni şi alte năvăliri străine, au zburat spre văzduhul ce-ncremenise văzând lupta pe care o prindea cu albastrul său timid. Buzescu se repezi să-i taie capul, fără să ia în seamă ochii cu vinişoare vişinii ce-l priveau ieşiţi din orbite. Sângele tătarului curse-n şiroaie pe pământul încă arzând care încălzea aceste râuri repezi. Un firicel roşu se ivi, însă, şi din obrazul lui Stroe, căci un sărut al morţii îi fusese dat de pumnalul tătarului înaintea de-a muri el însuşi. Neclintit, aproape că nici nu simţi lovitura slabă ce-i cânta o pieire surdă încă, căci bucuria izbândei nimicea fricile ascunse.
Speriaţi de curajul şi forţa muntenilor, tătarii au fugit în ziua următoare spre Silistra, către hotare străine. Cu inimile uşoare acum, ţăranii îi întâmpinară pe oşteni ca într-o zi de mare sărbătoare când s-au regăsit în locurile lor, peste care se reaşternuse cântecul molcom al zilelor unei toamne timpurii şi blânde. Dar Stroe însă nu se bucura, ci stătea singur, undeva, tăcut, iar sufletul său odinioară neînfricat începea a se înfiora, că acum înţelegea… Simţea veninul cum îi curge prin trup. Obrazul îl durea puternic, făcându-l să tresară şi să tremure. Ştia acum că sângele ce-l ardea în corp îi purta veştmânt de moarte. Pumnalul tătarului fusese îmbibat cu otravă. Era cuprins de fiorii reci şi seci ai unui sfârşit netrebnic, căci el, eroul, va fi răpus de o lovitură ticăloasă.
Învingând în luptă, lumea nu contenea din laude. Privind searbăd, Stroe plângea uşor, căci ai săi prieteni neştiutori erau de jertfa sa. „Biruitor şi viu acum sunt eu, gândea Stroe, dar mâine oare lăsa-mă-va moartea hâdă să mai suflu? Căci eu, de fapt, înfrânt am fost, iar ei, cei ce petrec astăzi, nu bănuiesc nimic din ceea ce va veni… Şi oare merită această biruinţă, când eu la pierzanie osândit sunt?!” Iar ea, ca o mireasă neagră, privea neiertătoare mirele-i chemându-l la nunta ce va cutremura făptura toată. Şi-acest soroc se împlinise fără de aşteptare, căci trei duminici i-au despărţit lui Stroe ziua biruinţei de cea în care fusese petrecut la-ngropăciune de ai lui şi de întreg poporul. Zbucium şi durere mare răsfrânse inimile muntenilor, căci pierise cel datorită căruia tătarii nu mai pândeau acum aceste pământuri peste care începea să se aştearnă nepăsătoarea brumă…
*
„Dormi în pacea de-a pururi, prietene! Căci datorită ţie dormim astăzi şi noi liniştiţi, iar ţara-ţi mulţumeşte ş-acum. Şi nu te uită!” grăi parcă prin vis Radu Şerban uitându-se la lespedea rece şi părăsind bătrâna mănăstirea unde martirul dormea spre Învierea de Apoi un dulce somn. Iar sufletul lui Stroe simţea că jertfa sa fără de folos n-a fost, căci oamenii din rândul cărora a plecat, nu l-au uitat. Au povestit biruinţa-i urmaşilor şi îi pomenesc amintirea peste veacuri.
Autor: Ioana Simina Popa- Premiul II, clasa a XI-a, Colegiul Naţional „Nicolae Iorga” Vălenii de Munte, județul Prahova
Foto: Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Prahova
Istoria așa cum o văd copiii. Maria Vasile o evocă în „Seara de poveste” pe Ecaterina Teodoroiu
Istoria așa cum o văd copiii. Tudor Filip aduce un omagiu României în povestea sa „Veșnică rămâi”
