Elevii care au participat la cea de-a cincea ediție a Concursului Național de Scurte Povestiri „Vreau să povestesc”, organizat de Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Prahova, au reușit să surprindă datorită lucrărilor pe care le-au realizat și le-au prezentat în fața juriului.
Cum este văzută istoria României prin ochii copiilor puteți descoperi citind poveștile premiate în cadrul concursului, povești pe care Ordinea Zilei le va publica rând pe rând.
Roxana Valentina Mareș, elevă în clasa a-XII-a A la Liceul Tehnologic Agromontan „Romeo Constantinescu” din Vălenii de Munte, județul Prahova, oferă o lecție importantă românilor nostalgici după comunism. Povestea „În numele luminii” a fost apreciază de juriul concursului, iar Roxana Valentina Mareș a primit premiul I pentru lucrarea sa.
În numele luminii
Am adormit devreme. Nu pentru că eram obosită, ci din cauza lipsei curentului. Aleg să dorm, în loc să scriu la lumina lumânării sau să fac orice altceva pe întuneric. Nici măcar pofta de mâncare nu este prezentă după ce apune soarele. Toate lanternele pe care le avem nu mai funcționează și baterii pentru ele… Ei bine, ne putem lua gândul. Abia găsim o bucată de carne sau o sticlă de lapte pentru toată familia. Să găsim baterii? Nici nu ne permitem să le căutăm.
Urăsc din toată inima întunericul. Pentru mine nu înseamnă doar o simplă pană de curent obișnuită perioadei în care trăiesc. Sufletul meu vrea să înflorească, să cunoască, să alerge printre nuanțele întunecate ale omenirii și să le ofere lumină. Cum ar putea amărâtul să facă ce își dorește cu adevărat, dacă tot ce vede este negru? Nici florile nu cresc fără o rază de soare. Să vreau să cunosc? Ce anume să cunosc? Tot ce mi se arată este partea putrezită din interiorul fiecărui om. Nu vreau s-o cunosc, cu toate că și eu am una. A mea încearcă să se vindece, dar nu îi este permis. Fiecare aripă crescută este retezată cu răutate de frig, de foame, de dorințe imposibil de împlinit… Întuneric. Aș vrea să zbor, dar fără pic de lumină, mă lovesc de toate aceste atrocități. Să alerg? Liberă? Parcă sunt ținută în lanțuri, de mâini și de picioare. Sufletul meu se zbate ca o apă prinsă între stânci, căutând să se reverse undeva, oriunde. În fiecare zi stau cu gândul la o cale de scăpare, un alt loc. Un alt loc? Dacă cineva încearcă să părăsească țara, va fi urmărit în permanență. Nu doar el, ci toată familia. Fiecare pas îmi este împiedicat de acele lanțuri nevăzute, groase și reci, care îmi sapă în piele. Cuvintele îmi stau îngropate adânc într-un mormânt de care nu întreabă nimeni, dar toată lumea pășește peste el. Doar ,,ei” au privilegii. Doar ,,ei” se pot considera cu adevărat fericiți. Doar ,,ei”, cei răi: membrii de partid. Dorința mea de libertate arde ca o flacără, neîncetat. Nu flacăra lumânării de mirosul căreia mă feresc, ci o flacără imensă cu miros de viață. Nu portocalie, ci colorată în nuanțe pe care nimeni nu știe să le numească. O flacără care într-o zi va distruge zăbrelele închisorii în care mă aflu.
Nu mi-am dorit să fiu aici. De fapt, îmi doresc să trăiesc, dar nu așa. În fiecare dimineață simt frigul cum îmi zgârie corpul, cum pătrunde în fiecare os firav al meu. Singurul lucru care reușește să mă motiveze pentru a mă ridica din pat este liceul. Azi m-am trezit din nou singură în casă. Părinții mei sunt din nou la acele cozi interminabile. Casa era tăcută, prea tăcută, iar ecourile pașilor mei pe podeaua rece păreau să amplifice fiecare minut de singurătate. Geamurile erau aburite, iar aerul rece reușea să se strecoare prin crăpăturile ușii, înfășurându-mă într-un fior constant. Mă uitam în jur, dar totul părea străin, ca și cum timpul se mișca mai greu aici, departe de agitația pieței. În fiecare zi, când mă trezeam, încercam să caut cu privirea un obiect colorat pentru că oriunde mă duc, văd doar negru, maro, bleumarin, alb sau bej. Păstram în sertarul noptierei mele o carte mică cu povești care avea coperta colorată. O scoteam mereu și o analizam de parcă mi-aș fi dorit să intru în ea cu totul. Poate că nu ar fi fost o dorință atât de îngrozitoare. Măcar în ea puteam vedea balauri adevărați, nu securiști oriunde mă duc și informatori ascunși printre elevi.
Mă uitam în oglindă foarte atent pentru că-mi prindeam părul ca să pot pleca la liceu. Niciun fir nu trebuia să stea nearanjat. Mă durea capul la cât de tare mi-am strâns cocul. Uneori aș vrea să-mi poată vedea toată lumea părul, dar nu cred că le-ar păsa cât de frumos este. Mai degrabă m-ar obliga să-l tai în mijlocul orelor, dacă l-ar vedea desprins. E atât de lung încât îmi atârnă ca o cortină mătăsoasă până la șolduri, lucind ca razele soarelui printre firele de aur. Până și el duce lipsa luminii… Mă gândeam la Ion Creangă, ce trebuie să fi simțit când profesorul de la școala din Broșteni, unde i-a dus bunicul, pe el și pe vărul său Dumitru, a poruncit să fie tunși chilug, deși plângeau cu zece rânduri de lacrimi și se rugau să nu fie sluțiți. Da, dar atunci erau alte vremuri, iar tunsoarea la băieți era firească…
Cu toate că era iarnă, eram obligată să port fustă bleumarin. Bleumarin… Nu-mi plăcea, dar altfel nu puteam intra în școală și chiar îmi doream să învăț pentru a avea un viitor. Un viitor mai bun decât prezentul în care mă aflu. Oare există așa ceva? Mă ajuta foarte mult dresul alb si gros pe care-l purtam. Aveam niște pantofi din piele căpătați de la mătușă.Abia mă apărau de frigul de afară. Purtam sub dres șosete de lână lucrate de mama mea cu mâinile ei obosite, care acum este la „Alimentara” să ia pâinea pe cartelă. Fiecare pas pe care-l făceam îmi amintea că nu avem mai mult, că nu putem avea mai mult. Trebuia să ne descurcăm așa cum puteam cu ceea ce ni se oferea.
Mi-am băgat rapid cărțile în rucsacul aproape rupt, care mirosea a naftalină, știind că nu am fost capabilă să-mi fac temele ieri din cauza gazelor care au fost tăiate. Nu puteam să ies de sub pătură. Părea mai frig în casă decât afară. Mi-am luat geaca groasă pe mine și am ieșit din bloc, dar nu fără să încui ușa. Nu știu dacă este posibil, dacă cuiva i s-ar părea uman să facă așa ceva, dar trăiam cu frica intensă că vreun informator din bloc ar putea intra la noi în apartament. Nu ar fi avut ce să găsească atât de rău, dar de obicei lucrurile de felul acesta sunt exagerate, inventate și nici nu te poți apăra de ele. Știu că ar fi căutat orice care să pară a fi o ,,informație utilă”, pe baza căreia să fim acuzați că am atentat la siguranța statului! Nu voiam să-mi pun părinții în pericol. Erau tot ce aveam. Ba chiar apreciam faptul că nu-mi cereau niciodată să mă duc după alimente, cum alte familii își puneau copiii chiar mai mici decât mine să aștepte la cozi. Mie îmi ofereau încă puțin timp pentru odihnă și posibilitatea de a ajunge în fiecare zi la liceu la timp.
Foamea îmi sfâșie stomacul, dar continui să merg, sperând că aerul o să-mi alunge amețeala. Nu a mai rămas nimic din mâncarea de ieri ca să pot lua repede ceva în gură înainte să plec. La colțul străzii, se afla magazinul alimentar de unde, cu ajutorul cartelei, ai mei luau mâncarea. În fiecare dimineață când trec pe acolo, mama se uită la mine și-mi face cu mâna. Ba chiar uneori mă strigă și-mi urează succes. Nu și azi. Ajung în dreptul magazinului și o văd. Era obosită și palidă la față. Nu dormise toată noaptea. A stat la geam cu o lumânare aprinsă scriind în jurnalul ei. Avea talent la scris. Eu îmi doream ca într-o zi să o văd publicând cărți. Ce vis frumos!…
Mi-am îndreptat privirea înainte și mi-am continuat drumul. Ajunsă în clasă, am simțit cum fiorii îmi cuprind tot corpul. Știam că urmează pedeapsa pentru tema neefectuată. Era mai mult o pedeapsă psihologică decât fizică. În alte clase mai sunt și corecții corporale. Le-aș fi îndurat mai repede pe acelea decât să fiu mustrată în fața clasei, forțată să-mi țin privirea în pământ, ascultând cuvintele tăioase ale profesorului care a ajuns la oră mai repede decât de obicei. Evident, mi-am suportat pedeapsa, urmând să fiu ascultată toată ora. Scăpasem…Tot ce-mi doream era să ajung acasă și să-mi potolesc foamea care m-a urmărit toată ziua ca un torționar care nu-și lasă victima să respire. După următoarele 4 ore am plecat, cu o viteză mai mare decât cea cu care am ieșit din casă de dimineață.
Acasă, ai mei mă așteptau cu zâmbete forțate și puțină mâncare pe masă. Știam că mie îmi păstrează mai mult, așa că m-am prefăcut că sunt sătulă după câteva îmbucături pentru a le rămâne lor restul. În aproximativ o oră urma să rămânem din nou în beznă, așa că am pregătit o lumânare chiar dacă nu-i suport mirosul. Trebuia să scriu acum, nu ca data trecută. Voiam ca tot ceea ce fac să conteze. Nu știam dacă mintea mea flămândă de libertate va conta vreodată în lumea aceasta, dar sunt o persoană plină de speranță. Nu-mi permiteam să mai pierd nimic, mai ales demnitatea sau ceea ce încearcă din răsputeri să crească în interiorul meu printre spini uriași.
Lumina a dispărut din nou, iar eu mi-am luat stiloul în mână, încercând să văd rândurile caietului printre lacrimi. Un singur gând îmi mai stăruia în minte: nu o să fie astfel mereu, voi reuși să înfloresc într-o bună zi, indiferent de cost.
Autor: Roxana Valentina Mareș-Premiul I, clasa a-XII-a A, Liceul Tehnologic Agromontan „Romeo Constantinescu”, Vălenii de Munte, județul Prahova
Foto: Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Prahova
Istoria așa cum o văd copiii. Maria Vasile o evocă în „Seara de poveste” pe Ecaterina Teodoroiu
Istoria așa cum o văd copiii. Tudor Filip aduce un omagiu României în povestea sa „Veșnică rămâi”
