Elevii care au participat la cea de-a cincea ediție a Concursului Național de Scurte Povestiri „Vreau să povestesc”, organizat de Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Prahova, au reușit să surprindă datorită lucrărilor pe care le-au realizat și le-au prezentat în fața juriului.
Cum este văzută istoria României prin ochii copiilor puteți descoperi citind poveștile premiate în cadrul concursului, povești pe care Ordinea Zilei le va publica rând pe rând.
Lois Maria Tincă, elevă în clasa a X-a la Colegiul Național ,,Ion Luca Caragiale” din Ploiești, județul Prahova, prezintă „Cealaltă” față a lui Cuza. Lucrarea sa a primit premiul II din partea juriului.
Cealaltă
Îl iubeam pe Alexandru din toată inima mea. Eram atât de oarbă încât nici nu am observat modul diferit în care se purta cu mine. Misterios, enigmatic. Nu am remarcat până aseară. Era târziu. Auzeam ceasul ticăind. Era liniște. Prea liniște. Alexandru trebuia să completeze niște acte în biroul lui. Avea probleme politice despre care eu nu voiam să știu. Sau cel puțin așa zicea el. M-am ridicat din pat și am făcut un ceai cu ghimbir, care știu că-i plăcea. Mi-am adus aminte în prima noapte când i-am făcut, cât de fericit a fost și am zâmbit, ridicând ceașca pe o farfuriuță. Am mers apoi la biroul lui. Nu am intrat. Nu am intrat pentru că am auzit o voce care nu era a lui. Și care părea prea subțire și suavă ca să fie a unui bărbat. Apoi s-a auzit vorbind:
-Stai liniștită, iubito, Elena probabil doarme. Poți să ieși din birou fără să o trezești.
Am rămas încremenită, privind ceașca cu ceaiul de ghimbir din care încă ieșeau aburi. Apoi am ieșit tiptil din hol, în camera mea, pentru că invitata lui putea ieși oricând. Am auzit-o câteva minute mai târziu cum cobora scările vechi ale palatului. Parcă fiecare zgomot îmi frângea inima. Fiecare pas. Dar nu am plâns.
Dimineața a venit să mă trezească. Zâmbea. Cum putea să se uite la mine și să-mi zâmbească?
-Coaliția asta nu-mi dă pace, a spus el obosit așezându-se pe pat lângă mine, sărutându-mă pe frunte. Vor sa abdic pentru că le tot stau în cale. Sunt atât de mulți împotriva mea.. Dar până la urmă nu ar trebui să-mi pese, nu-i așa?
S-a uitat la mine cu o față veselă de parcă ar fi câștigat la jocurile de noroc. Am zâmbit ascunzând orice fel de durere și am dat din cap. Apoi a văzut ceașca de ceai, care acum era rece.
-Te-ai trezit mai de dimineață? A întrebat el.
-Mi-a fost sete aseară, am spus ridicându-mă din pat și îndreptându-mă spre dulap să-mi aleg o rochie.
Am ieșit din palat, îngândurată. În timp ce priveam întristată la fulgii de nea care cădeau pe asfaltul rece, atenția mi-a fost captată de o tânără deosebit de frumoasă care vorbea cu unul dintre soldați. Vocea ei îmi suna dureros de cunoscută. Era ea. Cealaltă. Soldatul i-a dat niște hârtii subtil, de parcă nu trebuia să se știe de existența lor, iar tânăra le-a luat și le-a împachetat pe jumătate, punându-le ușor în geanta ei. Apoi și-a luat rămas bun de la soldat și a mers încet spre o trăsură. S-a uitat în jur, neobservând chipul meu rănit sau rochia-mi albă acoperită cu fulgi de zăpadă. Trăsura a pornit, iar eu am înaintat spre poarta palatului făcând semn unei trăsuri să oprească.
-Urmărește trăsura, am șoptit vizitiului de parcă fata ar fi putut să mă audă.
Trăsura a mers prin nămeți si vânt până la casa generalului Anton Berindei. Tânăra nu a intrat, așa că priveam de pe cealaltă parte a străzii cum i-a dat hartiile cu mainile tremurânde de la frig, iar cum generalul s-a uitat îngrozit la ea, în timp ce ea îi vorbea, apoi fascinat. A deschis hârtiile și o poză alb-negru a căzut pe zăpadă. Am încercat să-mi dau seama cine era în poză, dar nu puteam. În cele din urmă, i-am spus vizitiului să mă ducă înapoi la palat.
Am intrat în camera mea, obosită, înfrigurată și cu acest sentiment de neliniște în suflet. Ceva nu era bine cu acele hârtii. Probabil mă neliniștea faptul că am văzut-o pe cea care era cu o seară în urmă în biroul lui Alexandru. Amintirea vocii ei îmi frangea inima. M-am așezat pe pat privind noptiera. Ceașca cu ceaiul de ghimbir era încă acolo. Neatinsă. M-am ridicat și am aruncat ceaiul pe geam. Acesta a căzut pe zăpadă, înghețând. Și odată cu ceaiul au curs și lacrimile mele. Vântul aspru mi le-a înghețat pe față și afară s-a întunecat. Am închis geamul și am tras perdeaua, apoi m-am așezat în pat acoperindu-mă cu o pătură.
Se făcuse târziu. Alexandru încă nu venise din biroul lui. Știam motivul, dar speram că poate va veni să-mi spună „Noapte buna”. Și am așteptat. Nu puteam să adorm. Apoi s-au auzit bușituri. M-am uitat spre ușă exact în momentul când s-a deschis și doi soldați au intrat și mi-au ordonat să părăsesc palatul. Am clipit. Dar ei nu păreau sa glumească. M-am ridicat și am ieșit din camera însoțită de unul dintre soldați. Am coborât agale treptele vechi de lemn ale palatului. Pe o treaptă era căzută o hârtie. O poză alb-negru. Am ridicat-o și am privit-o pentru câteva secunde. Era iubitul meu Alexandru, care se afla la jocurile cu noroc. Atunci mi-am adus aminte de poza căzută în zăpadă a tinerei și în acel moment totul a avut sens. Am auzit pași pe scări, dar nu puteam să mă mișc. S-au oprit în dreptul meu. Ea era. Îi simțeam parfumul dulce. Nu am privit-o. I-am înmânat poza și am privit în gol la geamul acoperit de draperie.
-Cum te numești? Am întrebat șoptit cu lacrimi în ochi.
Nu era ca și cum puteam să mai fac ceva. Dar voiam să știu.
-Maria, a răspuns ea. Maria Obrinovici.
Am privit-o pentru prima oară în ochi, dar nu am mai spus niciuna nimic. Liniștea a fost întreruptă de pașii greoi ai soldaților cu Alexandru în urma lor. Am așteptat să ajungă în dreptul meu, și am mers amândoi spre ieșirea din palat înconjurați de soldați.
-Până când moartea ne va despărți, am șoptit de parcă eram din nou în fața altarului, amintindu-mi de ziua în care ne-am căsătorit. Îndiferent de greutăți si probleme.
Apoi am ieșit din curtea palatului și am urcat într-o trăsură. Era frig. Trăsura a înaintat prin zăpadă și vânt pe drumul alunecos și murdar. Fulgii cădeau repede și agitați de parcă știau ce se întâmplase. Poate că știau. Dar nu asta conta acum. Urma să ne retrăim viața. Cealaltă se sfârșise. Dat fiind că a fost întreruptă de ea.. de cealaltă.
Autor: Lois Maria Tincă – Premiul II , clasa a X-a, Colegiul Național „Ion Luca Caragiale”, Ploiești, județul Prahova
Foto: Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Prahova
Istoria așa cum o văd copiii. Maria Vasile o evocă în „Seara de poveste” pe Ecaterina Teodoroiu
Istoria așa cum o văd copiii. Tudor Filip aduce un omagiu României în povestea sa „Veșnică rămâi”
