Dr. Ramona Florentina Șerban este medicul care se luptă cu timpul pentru a câștiga viață pentru pacienții săi. Și o face cu toate forțele, pasiunea pentru profesia pe care și-a ales-o fiind cea care îi dă putere în fiecare dintre bătăliile în care, de cealaltă parte a barierei, de cele mai multe ori are ca adversar moartea. Cu un astfel de inamic nu are momente de respiro, trebuie să acționeze rapid și să decidă instant. Chiar dacă sunt multe situațiile în care în interior se prăbușește emoțional, iar sufletul îi urlă, nu își permite să iasă din limitele raționalului dacă vrea ca pacientul din fața sa să fie stabilizat la finalul intervenției și să scape cu viață.
Lucrează de trei ani în cadrul Unității de Primiri Urgențe – SMURD de la Spitalul Județean de Urgență „Dr. Constantin Andreoiu” Ploiești. S-a angajat aici imediat după rezidențiat, fiind medic specialist UPU, dar activează în domeniul sanitar de mult mai mult timp, pășind în această profesie ca asistent pe ambulanță.
Povestea sa ne poate ajuta să înțelegem mult mai bine ce înseamnă UPU, ce presupune tratarea pacientului care ajunge aici și cât de prețios este timpul pentru medicul de urgență.
Totodată, putem învăța o lecție importantă despre a vedea dincolo de nevoile noastre și despre a înțelege că, înainte de interesul aparținătorului dornic să afle amănunte despre ruda sa, stă interesul pacientului pe care medicul se luptă să-l salveze. „Oamenii trebuie să înțeleagă că fiecare dintre pacienții de aici este mama sau tatăl cuiva, este fiul sau fiica cuiva…”, transmite dr. Ramona Florentina Șerban.
A fost întâi asistent medical pe ambulanță
Parcursul său în lumea salvatorilor a început la Serviciul de Ambulanță Județean Prahova, acolo unde, imediat după finalizarea Școlii Postliceale, a ales să lucreze ca asistent medical. „Acolo am descoperit această vocație, această ramură a medicinei. Încurajată de provocările fiecărei zile și susținută de colegi, am început să-mi doresc mai mult. După vreo cinci-șase ani în care am lucrat ca asistent medical la Ambulanță, am început Facultatea de Medicină, la Brașov. Iar în timpul studiilor am continuat să lucrez, tot pe ambulanță, fără să renunț la vreuna dintre ture. Am putut face lucrul acesta cu ajutorul colegilor, care mă susțineau să-mi așez turele în așa fel încât să pot ajunge și la facultate, cu înțelegerea profesorilor de la facultate, care îmi permiteau să-mi recuperez cursurile cu grupele celelalte, în zilele în care nu lucram și cu înțelegerea decanului, pentru că am făcut o cerere la decan, care a apreciat la momentul respectiv ambiția mea și m-a susținut.”, povestește interlocutoarea Ordinea Zilei.
Și-a testat permanent limitele
După finalizarea facultății, a susținut examenul de rezidențiat, iar nota obținută îi permitea să aleagă o specialitate liniștită, dar atunci când s-au făcut repartițiile opțiunea sa a fost medicină de urgență. „Pot spune că alegerea mea a fost una pe deplin asumată. Veneam din sistemul de ambulanță și știam foarte clar ce mă așteaptă”, mărturisește dr. Ramona Florentina Șerban.
La Serviciul de Ambulanță Județean Prahova a lucrat sub coordonarea dr. Daniel Nicolae, cel despre care spune că a fost profesionistul care a provocat-o mereu, a susținut-o și a tratat-o ca pe propriul copil. „În ziua în care am dat examenul la Ambulanță, m-a întrebat: „De ce vii aici?”, iar eu i-am răspuns „Pentru că am auzit că aici este cel mai greu”. „Și ai venit să vezi sau să lucrezi aici?”. „Am venit să văd și să văd dacă reușesc să lucrez aici”.”, își amintește medicul.
Iar dialogul purtat atunci a fost cel care a stat la baza ambiției sale de a putea mai mult.
„Atunci când am promovat rezidențiatul m-a întrebat ce o să fac mai departe și i-am spus că nu știu. Și am plecat la repartiție, iar când m-am întors parcă mă aștepta așa, cu sufletul la gură: „Ce ai făcut?” „Am luat medicină de urgență.” „Nu ești normală la cap”. „Păi nu mai sunt pentru că m-ați dereglat aici””, redă interlocutoarea Ordinea Zilei dialogul purtat cu mentorul său. O face zâmbind și cu convingerea că a luat cea mai potrivită hotărâre pentru ea.
Din discuția purtată îmi dau seama că este genul de persoană care nu spune NU în fața unei provocări și care vrea să-și depășească tot mereu limitele. Este o calitate cheie în medicina de urgență, acolo unde apar obstacole la tot pasul și unde e nevoie de viteză de reacție pentru a putea trece peste ele.
SJU Ploiești se confruntă cu o cazuistică foarte complexă
Perioada rezidențiatului a petrecut-o la București, la Spitalul Clinic de Urgență „Bagdasar-Arseni”. Și aici a avut parte de multe întâlniri speciale, cu mentori deosebiți, oameni cu suflet care au sprijinit-o și i-au oferit lecții importante.
Dar după finalizarea acestei etape a ales să revină acasă, în Prahova, și s-a angajat la SJU Ploiești. „Nu pot explica de ce am luat această decizie, pentru că a fost tot una de moment. Cunoșteam echipa, cunoșteam oamenii, știam că sunt motivați, că sunt oameni care fac performanță, că sunt oameni care se zbat pentru fiecare pacient în parte, pentru că interacționasem cu dumnealor de-a lungul multor ani lucrați pe ambulanță, atunci când nu înțelegeam de ce se vorbește atât de urât despre Spitalul Județean. Așa că am venit să văd! Și într-adevăr am găsit aceeași colegi pe care îi știam: implicați, devotați, care încearcă să-i mulțumească pe toți cei care ajung aici, dar am descoperit și niște pacienți cu mult mai revendicativi și nemulțumiți decât în alte părți.”, subliniază dr. Ramona Florentina Șerban.
CITEȘTE ȘI: Omul sfințește locul! Dr. Alexandru Papacocea, neurochirurgul care acționează zilnic la limita microscopică dintre viață și moarte
Venea dintr-un spital universitar unde numărul cadrelor medicale este cu mult peste cel de la SJU Ploiești. Cu toate acestea, și la unitatea din București timpii de așteptare de la UPU sunt similari cu cei de la spitalul ploieștean, doar că înțelegerea oamenilor este alta. „Oamenii trebuie să aibă în vedere că este un sistem foarte greu. Medicina de urgență este, indiferent că este de copii sau de adulți sau de ce fel este, urgență cardiologică sau chirurgicală …este grea. Prahova are niște cazuri foarte complexe. Și nu discutăm doar despre traume. Sunt pacienți neinvestigați, nesupravegheați, cu tratamente neglijate luni sau ani de zile care ajung la noi. Și trebuie să începi să descoperi toate poveștile, și astfel o să găsești și partea cardiacă decompensată și zona digestivă și neurologic niște sechele, o circulație proastă, o insuficiență renală….”, atrage atenția medicul. Nu o face cu reproș, ci încearcă să le explice oamenilor complexitatea muncii de la UPU și presiunea pe care personalul de aici o simte permanent.
Cel mai mare inamic al medicului de urgență este timpul
Medicul de urgență nu are timp să „întoarcă pacientul pe toate părțile” și să pună un diagnostic după multe momente de analiză. Reacțiile sale trebuie să fie rapide și să ia decizii imediate, fără a-și permite să aibă vreo ezitare.
„Dezavantajul nostru este că timpul este unul limitat. Este important să stai de vorbă cu aparținătorii care uneori pot veni cu niște plusuri, dar, în același timp, noi trebuie să începem tratamentul de urgență, trebuie să începem să corectăm. A ajuns, văd primele constante: am o tensiune mare, are pulsul crescut…. Nu aștept toate investigațiile, încep deja să corectez, iar pe măsură ce descopăr că nu respiră bine, vin cu oxigenul, că are tensiune mare, vin și corectez. După aceea o să am analizele, care durează 15-20 de minute, în funcție de numărul de prezentări, în funcție de câți pacienți am și în funcție de cât de complexe sunt analizele pe care le-am cerut.
Și dacă am o zi cum a fost astăzi în care mi-au intrat simultan în Camera de gardă trei pacienți cu dispnee și un aparținător care dorea să stea de vorbă cu mine, să-i explic despre starea rudei sale, vă dați seama când de greu este….”, explică medicul.
Pentru fiecare medic este importantă și comunicarea cu aparținătorul care poate oferi detalii despre situația celui tratat, dar la fel de important este și timpul care nu permite discuții în momentele în care trebuie intervenit de urgență. „În limita în care eu am timp să stau de vorbă cu aparținătorii, fac lucrul acesta. Și pentru mine este important, dar sunt situații în care timpul pe care l-aș aloca discuțiilor cu aparținătorii l-ar putea costa viața pe cel pe care eu îl tratez sau pe cel de lângă. Iar lucrul acesta este greșit înțeles de majoritatea aparținătorilor”, punctează interlocutoarea Ordinea Zilei.
Medicul de urgență nu se poate lăsa controlat de empatie. Riscă să greșească!
Cel mai mare reproș pe care-l aud medicii de la UPU este acela că nu sunt empatici. „Cred că un medic bun nu va exterioriza ceea ce simte, ceea ce trăiește. Și sunt momente în care trebuie să rămâi doar rațional și să iei decizii. Dacă devii empatic în momentul acela, s-ar putea să pierzi niște timp important sau chiar bătălia!”, nuanțează dr. Ramona Florentina Șerban.
Pentru a întări ceea ce spune, îmi relatează un episod pe care l-a trăit de curând. A fost solicitată la un caz grav: o plagă complexă la nivelul brațului, tăietură cu flexul, cu secțiune de arteră, de nervi…, iar atunci când a ajuns la pacientă a descoperit că era o persoană pe care o cunoștea, care îi era apropiată. „Am găsit-o în șoc hemoragic. Decizia a fost așa: fac hemostază cu riscul de a pierde brațul sau hemostază în așa fel să fiu sigură că ajung cu ea vie și cu șanse de recuperare la spital. Pentru că în momentul în care hemostaza se face foarte strâns și nu mai dai voie deloc sângelui să circule către extremitatea afectată, apare ischemie și nu știu cât de viabilă mai rămâne. În momentul în care am ajuns și acolo era un șoc hemoragic cu riscuri vitale imediate, aș fi putut să rămân empatică și să mă gândesc: o să-i fie greu, rămâne fără mână, e mâna dominantă, o să… Dar a trebuit să iau decizia de a-i salva viața. Dumnezeu a vrut să fie bine din toate punctele de vedere și a plecat acasă cu o mână în recuperare și cu o stare de sănătate bună. Am decis pentru viață, pentru că așa mi s-a părut normal. A fost o decizie rațională și atât!. Probabil, cine m-ar fi văzut în momentul acela putea afirma: nu este empatică, nu este comunicativă, nu este genul de doctor pe care vrei să-i ai la capul tău. A fost greu, pentru că deja devenea confuză, inconștientă, plângea, se văita și n-am mai ținut cont nici de câtă durere, nici de câtă suferință îndură. Am administrat medicație care să amelioreze durerea și toate celelalte, dar n-am avut timp de prea multe vorbe de alint pentru pacientă. A trebuit să-mi coordonez echipa să facem lucrurile esențiale. Și asta se întâmplă și aici, în UPU, nu doar pe teren”, menționează dr. Ramona Florentina Șerban.
Medicina de urgență este o muncă de echipă
Medicina de urgență este o muncă de echipă, contribuția fiecărui angajat din UPU fiind importantă, dar la fel de importantă este și intervenția colegilor de pe celelalte secții, dar și a celor din afara spitalului, pentru că se poate întâmpla să fie nevoie ca unele cazuri să ajungă la alte unități sanitare din țară.
„Din cauza faptului că suntem din ce în ce mai puțini în spital, multe cazuri trebuie transferate în alte spitale. Și, ca să trimiți un pacient 50-70-100 de kilometri, îți asumi un risc, trebuie să-ți anunți colegul și să-i spui ce anume are pacientul respectiv, ce așteptări ai, în ce stare este. Trebuie să am și acordul pacientului sau al familiei, dacă pacientul nu-și mai poate da acordul, să văd dacă are locuri și posibilitatea de a-l trata. Se întâmplă ca pentru un pacient să sun și la șapte-opt spitale, lucru care îți „fură” vreo două ore. Și nu zice nimeni stop, nu mai intră nimeni pentru că acum trebuie să stau la telefon pentru a găsi un loc într-un spital.”, atrage atenția interlocutoarea Ordinea Zilei.
După o gardă grea, medicul se poate simți sleit, aproape de comă
SJU Ploiești are trei linii de gardă la UPU, cu trei medici: unul care stă în urgențe majore și doi care stau în urgențe minore. Dar se ajută între ei!
De asemenea, un al patrulea este medicul care este încadrat pe ambulanța SMURD, care uneori poate avea niște timpi morți când nu are solicitări și astfel mai dă o mână de ajutor. Dar sunt multe zile în care medicul de pe ambulanța SMURD nu intră deloc în spital și nu are timp nici măcar să meargă pentru câteva momente la baie, alergând de la un caz la altul.
Tot unul dintre medicii de la UPU este cel care trebuie să facă și resuscitările din spital, în cazul în care apare un stop cardio – respirator pe una dintre secții.
CITEȘTE ȘI: Omul sfințește locul. Dr. Emil Dincă, medicul care tratează trupuri și liniștește suflete
Dr. Ramona Florentina Șerban afirmă că atunci când este de serviciu merge acolo unde este nevoie. Nu-și permite să aleagă! Totodată, mai spune că în profesia sa adrenalina ajută în momentul în care medicul are de făcut lucruri și este la capul pacientului. „Dar în momentul în care a trecut pericolul, ai stabilizat pacientul și îți scade așa brusc acel nivel de adrenalină, te simți sleit. Dacă, de exemplu, am o gardă în care am în permanență cazuri: nu simt oboseala, nu știu când au trecut orele, nu mă doare nimic! Dar în momentul în care s-a terminat programul apare o cădere, apare o descărcare în care simți că ești aproape de comă.”, susține interlocutoarea Ordinea Zilei.
Într-o tură pe ambulanța SMURD, care durează 12 ore, medicul poate avea și șapte cazuri urgente. De exemplu, la cea mai recentă tură a sa, a avut două accidente rutiere grave, o comă neurologică, o comă hipoglicemică…. La primul dintre accidente, echipa SMURD a reușit să stabilizeze pacientul și să-l aducă în viață la spital, deși era cu leziuni destul de severe, dar la al doilea accident victima a fost găsită decedată. „Impactul rămâne același. Simți că te prăbușești!”, mărturisește doctorul.
SJU Ploiești se confruntă pe parcursul fiecărei zile cu multe cazuri foarte grave, dar sunt și situații în care pacienții care vin la urgență ar putea foarte bine să apeleze la medicul de familie sau să se trateze în ambulatoriile de specialitate. În zilele aglomerate sunt și peste 300 de prezentări în UPU, iar în zilele „lejere” numărul acestora ajunge undeva la 270. „Multe dintre aceste cazuri nu sunt însă urgențe, dar vin la noi pentru că au impresia că se rezolvă totul mai repede și mai pleacă și cu o rețetă, și cu un set de analize, și cu investigații de imagistică…. În general, ei sunt pacienții nemulțumiți. După atâția ani de urgențe, am ajuns deja știu că cel mai tăcut, de obicei, ascunde cele mai multe surprize, acolo te aștepți să găsești boli severe, iar cel care face cea mai mare gălăgie, de cele mai multe ori nu are nimic.”, apreciază interlocutoarea Ordinea Zilei.
La finalul discuției noastre am rugat-o să îmi spună care este cea mai mare dorință a sa, iar vorbele sale mi-au arătat cât de mult contează pentru acești profesioniști care s-au pus în slujba oamenilor să fie ascultați de semenii lor. „Îmi doresc să ne înțelegem reciproc! Pacienții și aparținătorii trebuie să înțeleagă că nimeni nu vrea să îi lase să stea pe hol, doar pentru a le mări suferința. Nu am văzut niciun coleg care să facă lucrul acesta cu rea voință. De asemenea, trebuie să înțeleagă că nu vin să stau de vorbă cu aparținătorii dintr-un motiv, nu pentru că nu vreau eu să le spun ce face tata, mama sau bunicul lor. Oamenii trebuie să înțeleagă că fiecare dintre pacienții de aici este mama, tatăl sau bunicul cuiva, este fiul sau fiica cuiva….Oamenii trebuie să înțeleagă că în medicina de urgență fiecare secundă contează, iar timpul pe care eu l-aș oferi unui aparținător îl poate costa pe un pacient viața”, încheie dr. Ramona Florentina Șerban.
Autor: Ștefania Enache
Foto: Ordinea Zilei/ Ștefania Enache
