Din primăvară până până toamna târziu, aproape până la prima zăpadă, prin fănețe, lanuri, grinduri, chiar și pe marginea drumurilor sau locuri virane, peste tot prin țară întâlnim o floare albastră, delicată și gingașă dar foarte rezistentă. Cu flori care se închid seara, iar dimineața iarăși se desfac, cicoarea i-a inspirat pe români să o folosească pentru leacuri dar și să o invoce în legende și povești.
Iarbă de leac
Cicoarea (Cichorium intybus), plantă ierboasă, comună din familia Compositae, crește prin fânețe locuri virane, marginea drumurilor, grinduri. Conține, mai ales în rădăcini (Radix cichori) inulină, intibynă și substanțe amare.
Pe lângă specia comună, care crește spontan, este și o specie cultivată (Cichorium endiviva) din care se prepară surogatul de cafea, iar lăstarii se consumă sub formă de salată (andive) ca și frunzele unei varietăți (foliosum).
Frunzele crude se puneau în multe părți pe răni și tăieturi, ca și petalele florilor, uneori amestecate cu untdelemn. Se credea că floarea de cicoare ameliorează simptomele sifilisului: se pisa și cu sucul obținut se ungeau erupțiile.
Decoctul florilor se folosea în boli de ochi, iar ceaiul din flori se lua împotriva durerilor abdominale, durerilor de dinți, de cap, pentru calmarea durerilor canceroase și scăderea tensiunii arteriale.
Din flori amestecate cu trifoi roșu se făcea un ceai pentru tuse. Florile plămădite în vin se luau, ca și ceaiul, pentru dureri de cap.
Pentru friguri se bea zeama de rădăcină de cicoare. Pentru ficat și curățirea stomacului se bea primăvara sucul stors din frunzele fragede, amestecat cu zer. Peste planta înflorită se turna apă fierbinte și se punea deasupra stomacului ca să calmeze durerile.
CITEȘTE ȘI: Ghimbirul ne scapă de astenie
Rădăcina de cicoare se folosea pentru durerile de inimă și pentru vătămătură (denumire populară pentru crizele acute abdominale – hernie, colici, pelagră): se pisa, se fierbea în apă sau rachiu și se bea. Cei care sufereau de jig (arsură resimțită la nivelul esofagului după mâncăruri grele sau exces de alcool), lingeau sare și beau zeamă de rădăcină de cicoare.
Ceaiul sau frunza fragedă, pisată cu zahăr se lua primăvara pentru „înnoirea sângelui”.
Cu cicori se făceau în Munții Apuseni scăldători și abureli celor răciți care aveau și alte afecțiuni. În Vrancea, ca să fie mai plăcute, fetele se spălau cu floare de cicoare. În multe părți femeile se încingeau cu tulpina plantei, la începutul secerișului sau la Sânziene, ca să nu le doară mijlocul.
Cicoarea – petale de poveste
În Bucovina, fetele care doreau să se mărite, dar ursiții lor nu se grăbeau să le pețească invocau cicoarea să grăbească procesul.
Potrivit unei legende din Banat, cicoarea a blestemat celelalte flori să le cadă floarea, doar ea să înflorească până la prima zăpadă.
CITEȘTE ȘI: Fulgii de ovăz te ajută să ai o piele fină
În satele din sudul Transilvaniei, se spunea că cicoarea a fost o zână frumoasă: zâna florilor. Obișnuia să se spele cu rouă de pe flori, pe care o culegea dimineața, într-un pahar crezând că nu o vede nimeni. Dar a văzut-o soarele care s-a îndrăgostit de ea . A trimis doi Luceferi s-o pețească. Zâna le-a spus că nu vrea:” soare soțior/ că-i tot călător/ ziua peste sate/ noaptea peste ape/”. Luceferii s-au întors la soare, care s-a aprins și de necaz a zis:”Lăsați-mi-o-n pace,/Că mi-o voi preface/Floare de cicoare/ Cu ochii după soare, /Când oi răsări,/Ea s-o veseli/ Când oi asfinți,/Ea s-a ofili;/ Când oi scăpăta,/ ea s-a aduna”, notează Valer Butură, în Enciclopedie de etnobotanică românească, Editura Științifică și enciclopedică, București 1979.
Putem adăuga și celebrul cântec al lui Tudor Gheoghe despre iubirea neâmpărtășită a macului pentru cicoare: „Arde macul să se-nsoare/Macul roșcovanul/C-a pus ochii pe-o cicoare…/Nu-i ca ea o alta floare/Mândră în tot lanul!”
Autor: Corina Gheorghe
Foto: Pixabay.com
