Liliacul (Syringa vulgaris), un arbust ornamental din familia Oleaceae, este de foarte mult timp cultivat prin grădinile țărănești pentru florile frumos mirositoare. Scoarța, mugurii și frunzele conțin glicozidul siringina. Din flori se extrage un ulei eteric folosit în parfumerie.
Frunzele crude se puneau pe răni. Fierte în lapte dulce se foloseau contra petelor de pe obraz. Liliac, bobornic și vetrice pisate se puneau pe frunte, pe rând contra durerilor de cap. Florile, fierte cu pojarniță, se beau pentru poftă de mâncare.
În unele zone se puneau în apă, se țineau o zi-două și apoi se luau pentru poftă de mâncare. De asemenea, femeile care nu aveau copii, în credința că vor avea, fierbeau liliac în miere sau vin și-l beau.
Valer Butură amintește în Enciclopedia de etnobotanică românească, carte apărută la Editura Științifică și Enciclopedică, București 1979, că „în Banat și Oltenia se numește iorgovan, nume primit după eroul legendar Iovan Iorgovan. În județul Caraș Severin se află spectaculoasa Vale a Siriniei (sau Sirinei). În aproximativ 18 kilometri, micul râu sapă în calcarele Munților Clisurii un șir de chei înguste, mărginite de creste semețe și abrupte. Prințesa Sirinia își ascundea chipul în aceste păduri și își îmbăia nurii în cascadele cristaline, ferită de privirile bărbaților, care văzând-o puteau înnebuni de atâta frumusețe. Iovan Iorgovan (un Hercule al Banatului) a ucis Hidra pe malurile râului cu nume de prințesă, iar sângele monstrului a lăsat până azi urme stacojii pe stâncile ce mărginesc albia – stânci care au căpătat puteri magice de vindecare. Erou și cal cu puteri supranaturale, și-au lăsat și ei amprentele pașilor în piatră, spre aducere aminte și povestire”.
Liliac alb (Syringa vulgaris var.alba) este o varietate de liliac cu flori albe cultivat alături de cel cu flori violet.
„Florile s-au folosit în multe părți contra poalei albe (leucoree, n.a.). La Rășinari se folosea liliacul alb, plămădit în rachiu de drojdie. În ținutul Năsăudului, în comuna Șanț, florile se fierbeau cu buruiană de flori albe (parnasia palustris), flori de trifoi mare alb și se lua din decoct dimineata, „pe inima goală””, notează Valer Butură în lucrarea sa.
Syringa Vulgaris este o specie des întâlnită, vine din Peninsula Balcanică și era de găsit în grădinile Imperiului Otoman. Carolus Clusius (medic și botanist olandez) a primit pe la jumătatea secolului 16 câteva crengi de liliac de la un ambasador roman. De acolo s-a răspândit în America de Nord sau Europa. La peste 100 de ani e atestat documentar, cea mai veche (până acum) mențiune este cea din Species Plantarum (1753) a lui Carl Linnaeus.
Și chinezii foloseau liliacul pentru tratarea degerăturilor
Florile de liliac au multiple proprietăți terapeutice, conținând glucide, amidon, rezine sau glucozizi, substanțe amare, au efecte puternic astringente, tonice sau calmante, dilatează vasele de sânge. Frunzele de liliac sunt foarte utile în medicină, sunt antipiretice, astringente. În trecut liliacul era utilizat și pentru tratarea malariei, difteriei, pentru tratarea febrei sau pentru arsuri și eczeme.
Tincturile cu flori de liliac sunt recomandate pentru tratarea reumatismulului și artritei, calmează durerea și se reduc și inflamațiile locale.
Uleiul din flori de liliac ajută mult la tratarea zgârieturilor și vânătăilor, nu se mai formează hematoame atât de repede, se deschid la culoare mai rapid. În caz de tăieturi și zgârieturi are loc vindecarea mai rapida dacă sunt aplicate compresele cu ceai de flori de liliac.
Pielea se va reface mai repede după arsurile solare, va fi mai strălucitoare și va putea fi masată cu ulei de flori de liliac. Și ciupercile de la nivelul pielii dispar dacă utilizăm florile de liliac în diverse creme – proprietățile sale antiseptice și antibacteriene sunt deja cunoscute.
Sursa: Valer Butură – Enciclopedie de etnobotanică românească, Editura Științifică și Enciclopedică, București 1979
Autor: Corina Gheorghe
Foto: Corina Gheorghe/ Ordinea Zilei
CITEȘTE ȘI: SĂNĂTATE DIN NATURĂ. Urzica te scapă de stres și de oboseală
