În vinerea din Săptămâna Luminată, creștinii ortodocși sărbătoresc Izvorul Tămăduirii. Tradiția Bisericii continuă evocarea vindecărilor realizate de Domnul sau În Numele Domnului. De această dată, vindecarea miraculoasă s-a realizat prin glasul dulce al Maicii Domnului.
Un prinț milostiv primește sprijin pentru gândul lui bun
În vremea în care prințul Leon, viitor împărat al Bizanțului (457-474 e.n.), se plimba prin pădure întâlnește un orb însetat care îi cere apă. Tânărul prinț, suflet milostiv, se străduiește să îl ajute, dar nu găsește niciun strop de apă.
În strădania lui de a-și ajuta un semen aflat în suferință primește ajutor prin glasul Maicii Domnului, care îl încurajează și îl îndrumă către izvor. Mai mult decât atât, glasul îi spune nu doar să îi dea să bea omului ci să îi spele și fața ca să îi vindece ochii.
Prințul îndeplinește întocmai sfaturile glasului, găsește izvorul , îi dă orbului să bea, îi spală și ochii și minunea se întâmplă: orbul începe să vadă.
CITEȘTE ȘI: A început SĂPTĂMÂNA LUMINATĂ
Mai târziu, ajungând împărat, Leon zidește în acel loc o biserică. Locașul este apoi întărit și dezvoltat de Împăratul Iustinian (527-565 e.n.), vindecat, de asemenea, de o boală grea la acel izvor.
Cu „Sabia durerii” în suflet, Sfânta maică rămâne lângă Fiul ei
Dacă ne întrebăm de ce avem o sărbătoare închinată Maicii Domnului, imediat după Înviere, în perioada în care Iisus Hristos încă este pe pământ, părintele Sofian Boghiu ne lămurește: „ Iisus a suferit foarte mult şi ca prunc, de la naşterea Lui în Betleem, până la fuga în Egipt. Iar ea s-a apropiat cu foarte multă dragoste de El şi în copilărie, dar şi mai târziu, când Iisus a ieşit să vestească Evanghelia Sa în mijlocul mulţimilor şi îi învăţa pe oameni ca nimeni altul. Şi, odată, fariseii şi cărturarii, foarte invidioşi şi geloşi pe El, L-au scos din cetate şi L-au urcat pe sprânceana muntelui, cu gândul să-L arunce în prăpastie. Dar Iisus a trecut foarte liniştit prin mijlocul acelei mulţimi tulburate de ură şi a mers în pace, pe drumul Lui. Maica Domnului însă a leşinat de durere şi de spaimă. Ea era de faţă şi a înţeles că duşmanii voiau să-L distrugă pe Fiul ei iubit. Mai târziu, pe locul acela unde a leşinat sfânta Fecioară s-a ridicat o mănăstire numită mănăstirea Groazei, în amintirea acestui moment de groază adâncă din viaţa Maicii Domnului.
Această durere, această groază a urmărit-o toată viaţa, căci a suferit cu amar, alături de Iisus, până la sfârşitul vieţii Lui pământeşti.
În ziua Răstignirii, toţi ucenicii L-au părăsit pe Iisus. Au fugit de frică să nu fie arestaţi şi ei, şi asta a fost o mare durere şi pentru Mântuitorul Hristos, şi pentru Maica Domnului. Ea a rămas lângă El şi L-a însoţit pe drumul Crucii, împreună cu alte femei credincioase Lui. Ea a fost martoră şi atunci când Iisus a fost ţintuit pe Cruce. Şi a rămas acolo, lângă Cruce, ea şi sfântul Ioan evanghelistul, ucenicul iubit al lui Iisus.”
„Prin sufletul tău va trece sabia”, îi spusese bătrânul Simeon în prorocie Fecioarei Maria (Luca 2, 35): Această sabie este simbolul tuturor durerilor pe care ea le-a suferit pentru Iisus, – „Sabia durerii – pentru că Maica Domnului a suferit din adânc toate durerile şi toate insultele aduse Fiului ei” în toată viața Sa pământească și mai cu seamă în Săptămâna Patimilor, mai spune părintele Sofian Boghiu („Părintele SOFIAN”, Editura Bizantină, 2007).
Autor: Corina Gheorghe
Foto: Basilica.ro
