Elevii care au participat la cea de-a cincea ediție a Concursului Național de Scurte Povestiri „Vreau să povestesc”, organizat de Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Prahova, au reușit să surprindă datorită lucrărilor pe care le-au realizat și le-au prezentat în fața juriului.
Cum este văzută istoria României prin ochii copiilor puteți descoperi citind poveștile premiate în cadrul concursului, povești pe care Ordinea Zilei le va publica rând pe rând.
Tudor Curea, elev în clasa a XI-a la Colegiul Național „Horea, Cloșca și Crișan” din Alba Iulia, județul Alba, a realizat o lucrare în care vorbește despre lupta anticomunistă sau „Cum să stai drept într-o lume strâmbă”. Povestea sa a primit din partea juriului premiul II.
Cum să stai drept într-o lume strâmbă
Mă numesc Valer Trifa și am dezgropat această mărturie din adâncul memoriei pentru că tăcerea devine complicitate. În 1948, la șaptesprezece ani, eram doar un băiat de țărani din Vingard, cu mâinile aspre de la muncă și mintea ascuțită de la citit. Venisem la Liceul Teoretic din Alba Iulia cu speranța că educația va fi calea mea spre un viitor mai luminos decât holdele părintești. Dar istoria avea alte planuri pentru generația mea.
L-am cunoscut pe Gherasim Ţic în toamna lui 1949, în pauzele acelea scurte când vorbeam cu ochii în patru, despre ceea ce se întâmpla cu țara noastră. Era cu doi ani mai mare, dar privirea lui ardea cu aceeași revoltă pe care o simțeam și eu când îl vedeam pe tatăl meu tremurând de frica delegatului de partid care venea să-i ia grâul de la arie. Gherasim vorbea rar, dar clar — avea în el acea dârzenie care îi face pe oameni să devină lideri fără să vrea. Când mi-a propus să intru în Liga Anticomunistă, n-am ezitat. Pe 7 noiembrie 1949, în timp ce comuniștii ne băgau pe gât parada lor umilitoare, noi ne-am unit în Șanțurile Cetății și am jurat în Catedrala Încoronării că vom lupta pentru libertatea României. Eram naivi să credem că vom vedea avioanele americane, dar eram curajoși să încercăm.
Am lucrat discret — manifeste, afișe, întâlniri clandestine. În mai 1950, când mulți dintre colegii noștri au plecat din Alba Iulia, organizația s-a destrămat parțial. Eu am rămas. În februarie 1953, la ora cinei, doi bărbați au intrat în camera mea. Mi-au pus ochelarii de tablă, mi-au luat cureaua și șireturile, și viața mea de tânăr s-a transformat într-un coșmar fără sfârșit. La Securitatea din Deva, în camera de interogatorii, am învățat ce înseamnă frica și durerea — pumnii în cap, bastoanele pe tălpi, privarea de somn, amenințările cu moartea. Mă întrebau despre Gherasim, despre ceilalți, despre planuri pe care nu le aveam. Am rezistat cât am putut, dar trupul are limite pe care mintea nu le poate depăși.
Procesul a fost o farsă — o „organizație paramilitară de tip fascist”, ne-au acuzat. În iulie 1953 a venit sentința: douăzeci de ani de muncă silnică. Aveam douăzeci și doi de ani și tocmai mi se furasera următorii 20 de ani de viață!!! Ne-au îmbarcat în dube și drumul mi-a trecut prin toate cercurile iadului pe pământ. Jilava m-a întâmpinat cu camerele ei boltite unde apa curgea pe pereți și hainele mucegăiau pe noi. Dormeam pe rogojini putrede, la trei pe o pătură ruptă, și mâncam câteva fire de orz din gamele găurite. Apoi Canalul — locul unde speranța moare — unde săpam pământul pentru visul bolșevic al lui Stalin, unde malaria și dizenteria făceau ce nu făcuseră bastoanele securiștilor. Am văzut oameni căzând în șanțurile acelea blestemate, îngropați fără nume, fără rugăciune.
De la Canal m-au dus la Cavnic, în mina de plumb, unde norma era lege și carcera era pedeapsă — o cutie de optzeci pe optzeci de centimetri, cu piroane bătute din exterior spre interior, unde nu te puteai sprijini de pereți fără să te împungi. Când am încercat să protestăm împotriva muncii de duminică, ne-au legat cu lanțuri la mâini și picioare și ne scoteau noaptea să ne audă toți deținuții cum târâm metalul după noi. Din Cavnic am ajuns la Aiud, la temuta „zarcă” unde frigul și foamea se întreceau să ne omoare. Cinci luni am îndurat. Apoi Gherla, apoi iar Aiud. Prin toate aceste penitenciare, am purtat în mine amintirea jurământului din Catedrala Încoronării și chipul lui Gherasim, care știam că rezistă undeva, în alt colț al aceluiași infern.
Torționarii aveau fețe, dar își pierduseră sufletele. Îmi amintesc de Mathe de la Blaj, despre care am auzit că-l scufundase pe Gheorghe Broscăţan în Târnava înghețată și-l dăduse apoi câinelui lup să-l sfâșie. Îmi amintesc de anchetatoarea de la Deva care râdea când mă lovea cu parul în testicule. Îmi amintesc de dactilografa de la Securitate — un monstru cu chip de femeie — care executa această tortură cu o precizie chirurgicală. Îmi amintesc de curentul electric, de bătăile până la leșin urmate de găleți cu apă rece ca să mă trezească pentru un nou tur. Dar cel mai mult îmi amintesc de răbdarea noastră, a tuturor celor din Ligă, care am refuzat să fim învinși chiar dacă eram condamnați.
În martie 1964, după unsprezece ani de calvar, am fost eliberat — nu achitat, ci grațiat într-o operă de imagine a regimului care începea să-și schimbe fața. Am ieșit la treizeci și trei de ani, cu părul cărunt, cu oasele rupte, dar cu demnitatea intactă. L-am regăsit pe Gherasim la Alba Iulia — și el fusese eliberat în același an, după doisprezece ani. Ne-am îmbrățișat fără cuvinte, pentru că lacrimile spuneau tot ce era de spus. Tinerețea ne fusese furată, dar spiritul nu. Gherasim s-a reabilitat și a devenit profesor de engleză. Eu m-am întors la Vingard, la pământul care m-a crescut, și am trăit urmărit de ofițeri de Securitate și informatori până în ziua în care s-a prăbușit colosul cu picioare de lut.
Acum, la bătrânețe, când privesc înapoi, nu regret nimic. Am plătit prețul libertății cu tinerețea mea, dar măcar nu am trăit în genunchi. Pentru asta ne-am unit în Șanțurile Cetății, în noiembrie 1949 — ca să rămânem în picioare când toți ceilalți se plecau.
Și am rămas-DREPȚI ÎNTR-O LUME STRÂMBĂ!
Autor: Tudor Curea – Premiul II, clasa a XI-a, Colegiul Național ,,Horea, Cloșca și Crișan”, Alba Iulia, județul Alba
Foto: Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Prahova
Istoria așa cum o văd copiii. Maria Vasile o evocă în „Seara de poveste” pe Ecaterina Teodoroiu
Istoria așa cum o văd copiii. Tudor Filip aduce un omagiu României în povestea sa „Veșnică rămâi”
