Creștinii ortodocși și catolici celebrează, la 6 august, Schimbarea la Față a Domnului. Sărbătoarea marchează momentul în care Mântuitorul Iisus Hristos le arată unora dintre ucenici slava Sa, potrivit făgăduinței: „Sunt unii dintre cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea pe Fiul Omului venind în Împărăţia Sa” (Matei 16, 28).
Domnul nostru Iisus Hristos, în anul al treizeci şi treilea de la naşterea Sa, şi în al treilea an şi cel de pe urmă al propovăduirii Sale, apropiindu-Se de Pătimirea de bunăvoie pentru mântuirea noastră, a mers în părţile Cezareei lui Filip, şi, a început să spună ucenicilor Săi că trebuie să meargă la Ierusalim, să pătimească mult de la farisei, de la arhierei şi de la cărturari şi să fie omorât.
Dar pentru că ucenicii nu acceptau aceasta, El ia pe trei dintre ei pe Muntele Tabor „Iisus a luat cu Sine pe Petru şi pe Iacov şi pe Ioan, fratele lui, şi i-a dus într-un munte înalt, de o parte. Şi S-a schimbat la faţă, înaintea lor… ” (Matei 17, 1-2).
Obiceiul Domnului Hristos era ca rugăciunile către Dumnezeu-Tatăl să le facă singur, despărţit de ucenicii Săi, de aceea a lăsat la poalele muntelui poporul şi pe ucenicii Săi şi a luat numai pe trei dintre ei: pe Petru, pe Iacov şi pe Ioan, şi S-a suit cu ei pe munte, ca să se roage.
„Și veșmintele Lui s-au făcut strălucitoare, albe foarte, ca zăpada, cum nu poate înălbi așa pe pământ înălbitorul. Și li s-a arătat Ilie, împreună cu Moise și vorbeau cu Iisus” (Marcu, 9, 3-4)
Petru, îndrăznind, a şi zis: „Învăţătorule, bine este ca noi să fim aici şi să facem trei colibe: una Ţie, una lui Moise şi una lui Ilie” (Luca 9, 33).
Însă, pe când grăia Petru acestea, un nor luminos i-a umbrit pe Apostoli, înconjurând vârful Muntelui Tabor. Atunci Apostolii au fost cuprinşi de frică, pentru că, apropiindu-se de Hristos, au intrat şi ei în nor şi au auzit un glas, zicând: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta ascultaţi-L” (Matei 17, 5).
Apostolii au fost cutremuraţi, ascultând cele ce se grăiau şi au fost pătrunși de vederea slavei dumnezeieşti, atât cât puteau cuprinde ochii lor trupeşti, deoarece Domnul le-a arătat numai atât cât putea suferi firea omenească; de vreme ce este cu neputinţă omului muritor să vadă dumnezeirea cea fără de moarte şi nevăzută. Precum i-a răspuns Dumnezeu lui Moise, care se ruga ca să-i arate slava feţei Sale dumnezeieşti, zicând: „Nu poate vedea omul faţa Mea şi să trăiască” (Ieşire 33, 20).
Îndreptându-Se spre drumul la Ierusalim, drumul spre Pătimire, Cruce şi moarte, Mântuitorul, nu a vrut să-Şi lase ucenicii deznădăjduiţi. Odată cu Schimbarea Lui la Faţă, Domnul a luminat şi a îmbărbătat inima lor, faţă de sminteala crucii, care urma să fie (cf. 1 Corinteni 1, 23).
Umilirile, oricât de adânci, ale Pătimirilor şi ale morţii Mântuitorului, nu mai puteau clătina cu totul credinţa celor care cunoscuseră dumnezeirea ascunsă a Învăţătorului lor. Pătimirile şi moartea Mântuitorului nu mai sunt un sfârşit, ci dovezi că El S-a predat morţii de bunăvoie, pentru mântuirea lumii.
Schimbarea la Fata a Domnului – scurt istoric
Biserica mărturiseşte în cântările ei:„Schimbatu-Te-ai la Faţă în munte, Hristoase Dumnezeule, arătând ucenicilor Tăi Slava Ta, pe cât li se putea. Strălucească şi nouă, păcătoşilor, lumina Ta cea pururea fiitoare, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, Dătătorule de lumină, slavă Ţie.” (Troparul sărbătorii)Sărbatoarea Shimbării la Față a Domnului dateaza de la începutul sec. al IV-lea, când Sfânta Împărăteasă Elena zidește o biserică pe Muntele Tabor. Această sărbătoare începe să fie menționată în documente din prima jumatate a secolului al V lea. În Apus, sărbătoarea Schimbării la Față s-a generalizat mai târziu, prin hotărârea luată de papa Calist III ca mulțumire pentru biruința creștinilor asupra turcilor la Belgrad, în anul 1456.
