Elevii care au participat la cea de-a cincea ediție a Concursului Național de Scurte Povestiri „Vreau să povestesc”, organizat de Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Prahova, au reușit să surprindă datorită lucrărilor pe care le-au realizat și le-au prezentat în fața juriului.
Cum este văzută istoria României prin ochii copiilor puteți descoperi citind poveștile premiate în cadrul concursului, povești pe care Ordinea Zilei le va publica rând pe rând.
Alessia Bența, elevă în clasa a XI-a la Colegiul Național ,,Horea, Cloșca și Crișan” din Alba Iulia, județul Alba, ne spune povestea celui care a ales tăcerea pentru a rămâne „Vertical”. Juriul i-a acordat premiul III.
Vertical
-Ană, ceva nu-i bine…
Soția mea mă privește uimită că am scos ceva pe gură după aproape 5 zile. Înainte să îşi dea seama, prind îngrijorarea din ochii ei. Și ea știe. Avioanele care zboară deasupra casei din ce în ce mai des justifică groaza care mă cuprinde tot mai profund.
De când m-am întors din război am jurat să nu le dau satisfacția de a-mi rupe și ultima bucată de omenie. Am luat cu mine prea multe bucăți pe care nu aveam dreptul să le iau ca să am dreptul să le vând pe nimic. Nici nu știu de partea cui am fost în ’45. Știu doar că țara a pierdut mai mult decât a câștigat.
Comuniștii au fost la mine acasă înainte să ajung eu. Drumul către Abrud a fost mai greu decât mă așteptam să fie. Nici rănile de pe trup nu ajutau. Nici țiuitul constant al urechilor. Nici bătăile sporadice ale inimii de fiecare dată când îmi aminteam viața care se scurgea în numele patriei. Nici stomacul care mă rodea pentru că nu puteam gusta nimic fără ca scârba de ceea ce ajunsese condiția umană să îmi împingă lăturile înapoi. Recunoștința că sunt unul dintre cei care se târăsc spre casă este puterea mea. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că mi-am găsit femeia acasă. Pe ea nu am împovărat-o niciodată cu tot ce am văzut. Asta e crucea mea. Nu i-am spus și totuși știu că știe. Știe de ce ducem viața asta în frică și nu m-a iscodit niciodată. Știe că fărâma de demnitate pe care o mai am nu o poate lua nimeni. Mai ales nu aceștia care vor să joace rolul Domnului. Nu sunt eu în măsură să judec, dar nici să fac rău cu mâna mea nu mai pot. Nu mai vreau.
Prima dată când au încercat să mă racoleze la Securitate nu am spus nimic. Io i-am ajutat pe partizani după ” 48. Atât puteam face. M-a bătut gândul să merg și eu în munți cu ei, dar cu cine lăsam nevasta și copiii? Mai duceam mâncare sus la munte și lăsam pentru grupul lui Șușman. Ăștia erau tare de temut pentru trupele de Securitate. Nicicum nu îi puteau prinde. Să ascundeau prin pădure, prin peșteri și erau ajutați de săteni, mai aveau arme din război și Securitatea îi urmărea încercând să infiltreze spioni în grupul lor. Au încercat să mă folosească și pe mine dar nu au reușit. Au trecut 2-3 ani… Apoi am intrat forțat și în CAP și tot nu m-o prins Securitatea cu nimic.Ca să scap de securiști mi-o venit ideea să nu mai vorbesc deloc. I-am zis Anei mele ce am hotărât și ea m-o susținut. Am realizat că dacă toți cred că nu mai pot vorbi am o șansă. Am devenit Mutu’. Mutu’ lu’ Ana era tot ce mi-am dorit să fiu. Râdeam amândoi de ei, seara când depănam amintiri dinainte. Doar ea știa că tăcerea mea era o alegere. Nu m-a judecat niciodată pentru că știe că nu i-am spus toate ororile pe care le-am văzut.Și nu i-am zis nimic nici de partizani. Făceam ce puteam și io în situația respectivă. Încă mă trezesc fantomele din când în când, căutându-și pacea în neliniștea din mintea mea. Așa ne-a mers bine o perioadă. Până când m-au prins păcatele din urmă și am început să nu mai pot respira. Mă îmbolnăvisem de plămâni. Mi-o zis doctorul că nu mai am voie să dau cu sapa în grădină sau să merg în sat când se mai ivește vreo muncă cu ziua. Ana a devenit capul gospodăriei noastre. Pe mine nu mă lasă să fac mai nimic de frică să nu mi se agraveze boala. După cam o lună am avut nevoie de mai mult ajutor și atunci a angajat Ana o femeie în casă. M-am bucurat că nu mai are atât de multe de făcut, dar am realizat că nu voi mai putea vorbi nici în casă. Și nici nu mai puteam lipsi să duc mâncare la Șușmani! Securitatea avea ceva nedumeriri în privința mea, cum că e posibil să îi susțin pe partizani, așa cum o făceau aproape toți sătenii .Cred că vorbise careva din sat, dar nu aveau nicio dovadă. Unul dintre agenții de Securitate venea cam des pe la noi, mai ales după ce o tocmiserăm pe femeie să o ajute pe Ana. L-am văzut foarte interesat de servitoare. Pe urmă, într-o zi am văzut pe același agent cum îi dădea un plic femeii care îmi făcea curat în casă. M-am scăpat și i-am răspuns Anei într-o zi când era și ea pe aproape…No, mutul vorbise! Știam că nu mai am multe! Și așa au început. Bătăile insistente în ușă de câte 3 ori pe zi , razii făcute noaptea….toate cu gândul să mă facă să cedez.
Astăzi deja au ajuns la 5 și încă nu suntem la prânz. Sunt mai mult ca sigur că servitoarea a auzit ceva, deși am încercat din răsputeri să mă ascund. Singurul lucru pe care îl regret este că nu i-am lăsat o casă mai bună Anei. Puteam să accept să vorbesc pentru ea, dar cred ca ea nu m-ar mai fi acceptat după. Mai mult decât să mă țin drept ca persoană nu am ce să las în lume. Și îl aud- pumnul care se lovește în ușă cu multă putere o sperie pe Ana care scapă farfuriile din mână. Îngheț. Am exact un moment să mai spun o ultima rugăciune. Mai mulțumesc odată pentru tot ce am trăit, bune și rele. Îmi cer iertare pentru tot ce am făcut și la ce am asistat. Constat că regretele nu își au locul. Mă rog să îi meargă bine Anei și să ne întâlnim pe lumea cealaltă.
În casă intră agentul meu „preferat”. Zâmbesc. Ridică pistolul și trage. Ana țipă. În sfârșit liniște…
Autor: Alessia Bența- Premiul III, clasa a XI-a, Colegiul Național „Horea, Cloșca și Crișan”, Alba Iulia, jud. Alba
Foto: Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Prahova
Istoria așa cum o văd copiii. Maria Vasile o evocă în „Seara de poveste” pe Ecaterina Teodoroiu
Istoria așa cum o văd copiii. Tudor Filip aduce un omagiu României în povestea sa „Veșnică rămâi”
Istoria așa cum o văd copiii. Lois Maria Tincă prezintă „Cealaltă” față a lui Cuza
