Socul este cel care vestește sfârșitul primăverii, buchetelele sale albe şi parfumate fiind ultimele flori ale acestui anotimp. Socul este un arbore sau arbust originar din Europa, Nordul Africii și Asia. La noi în țară face parte din flora spontană și se găsește în păduri sau izolat (tufe), de la câmpie până în zonele montane inferioare.
Se dezvoltă pe orice tip de sol fertil, umed sau uscat, de preferință într-un loc însorit. Această plantă rezistentă, are o rădăcină ramificată și aspect de arbust, creşte aproape oriunde, atât în oraşe cât şi la ţară, în grădini sau desişuri, pe lângă ziduri, maluri de râu şi în păduri de foioase. Este o specie deciduă, care ajunge până la 6 m înălțime, rareori atinge 10 m.
Scoarța este de culoare verde spre gri deschis când planta este tânără, iar la maturitate este este de culoare gri închis brăzdată. Tulpina are măduvă albă. Socul înflorește la jumătatea a doua a lunii mai. Florile sunt grupate în inflorescențe mari care apar în vârful lăstarilor.
Frunzele lungi de până la 30 de cm, eliptice sau ovate, cresc în perechi opuse, compuse din 3-7 foliole (rar 9) care au lungimi de până la 12 cm, verde închis. Florile mici, gălbui formează inflorescenţe grupate într-o cimă, ordonate plan au un diametru de 10–25 cm. Fiecare floare are între 5–6 mm diametru, cu 5 petale.
Fructele mici de circa 6 mm, lunguieţe, sunt o drupă baciformă, aproape sferică sau ovată; au de obicei culoarea negru violet, strălucitor, pulpa zemoasă, roşu-purpurie, şi conţin 3-5, rar doar 2, sâmburi duri, bogaţi în ulei.
CITEȘTE ȘI: SĂNĂTATE DIN NATURĂ. Urzica te scapă de stres și de oboseală
Principii active: florile conțin uleiuri volatile, ulei gras, steroli, triterpene, acid oleanolic, acid ursolic, cicloartenol, flavonoide, sambunigrozida, mucilagii. Fructele proaspete conțin vitamina B2, C, acid folic, biotină, nicotinamidă, acid pantotenic, potasiu, fosfor, zahăr invertit și lectine. Semințele conțin acid arahidonic, behenic și caprifolinic.
Utilizari ale plantei: Planta de soc este o plantă versatilă și benefică, cu numeroase proprietăți medicinale și utilizări în diverse domenii: întărirea sistemului imunitar și ameliorarea simptomelor de răceală și gripă, dar și îmbunătățirea sănătății pielii și a funcției cardiovasculare Cu toate acestea, este esential să fie folosite produsele pe baza de flori de soc cu moderație și să consultați un specialist atunci când este necesar.
Cea mai frecventă utilizare este sub formă de ceai/infuzie din flori. Siropurile și extractele de soc sunt și ele foarte populare, iar tincturile au diverse beneficii pentru protejarea sistemului respirator.
- Ceaiuri si infuzii: Ceaiurile/infuziile din flori ajută la calmarea simptomelor de răceală și gripă, ameliorarea inflamațiilor și susținerea sănătații respiratorii.
- Siropuri si extracte: Siropurile și extractele de soc sunt populare pentru întărirea sistemului imunitar și combaterea infecțiilor virale. Acestea sunt adesea folosite ca suplimente în timpul sezonului rece.
- Tincturi: Tincturile de soc sunt utilizate în tratamentele naturiste pentru a ameliora durerile de gât, tusea și alte simptome respiratorii. Acestea sunt produse care au concentrație mare și pot fi adăugate în apă sau ceai.
- Produse cosmetic: Datorită proprietăților sale antioxidante și antiinflamatorii, extractul de soc este utilizat în diverse produse cosmetice, cum ar fi cremele și loțiunile pentru piele, pentru a combate semnele îmbătrânirii și pentru a trata afecțiuni dermatologice.
Precauții și contraindicații ale consumului plantei de soc
Deși planta de soc este considerată sigură pentru majoritatea oamenilor, sunt de luat în considerare câteva precauții:
- Consum moderat: consumul excesiv de produse pe bază de soc poate provoca efecte secundare, cum ar fi greață, vărsături și diaree.
- Consultarea unui medic: femeile însărcinate sau care alăptează, precum și persoanele cu afecțiuni preexistente ar trebui să consulte un medic înainte de a utiliza produse pe bază de soc.
- Preparare corectă: fructele de soc crude pot fi toxice dacă nu sunt preparate corect. Asigurați-vă că fructele sunt bine gătite sau procesate, pentru a elimina toxinele.
CITEȘTE ȘI: SĂNĂTATE DIN NATURĂ. Frumoasa narcisă și puterile sale vindecătoare
Riscuri și contraindicații ale florilor de soc
Cu excepţia florilor, fructelor şi a scoarţei, celelalte părţi ale plantei conţin glycoside cyanogenice, deci sunt otrăvitoare. Este interzisă consumarea fructelor verzi, necoapte.
- Reacții alergice: Unele persoane pot prezenta reacții alergice la florile de soc, manifestate prin mâncărime, umflături sau erupții cutanate. Este recomandat sa se testeze o cantitate mică înainte de a consuma cantități mari.
- Interacțiuni medicamentoase: Florile de soc pot interacționa cu anumite medicamente, cum ar fi diureticele și anticoagulantele. Persoanele care iau astfel de medicamente ar trebui sa consulte un medic înainte de a consuma flori de soc în mod regulat.
- Consum excesiv: Consumul excesiv de flori de soc poate provoca greață, vărsături sau diaree la unele persoane. Este recomandat să se consume în cantități moderate pentru a evita disconfortul gastric.
CITEȘTE ȘI: SĂNĂTATE DIN NATURĂ. Liliacul și puterile sale vindecătoare
Mituri despre soc
Atât în folclorul românesc, cât și în cel european, socul este recunoscut drept plantă de leac, dar și magică. Din Orientul Mijlociu și până în nordul Europei și al Africii, limitele imensului sau areal există nenumărate mituri și legende despre soc.
În satele din nordul Moldovei și din Ardeal, se spunea că socul este ocrotit de către „iele” sau de către „cei din vânt”. De aceea, el rareori este lovit de trăsnet, crește pe orice fel de pământ și nu este năpădit de omizi sau alți dăunători. Se mai spunea că atingerea ramurilor sale este binefăcătoare pentru cei bolnavi, dar nu trebuie să dormi sub soc, mai ales dacă este înflorit, pentru că „cei din vânt” te pot îmbolnăvi, supărați ca le-ai încălcat teritoriul.
În Anglia și în Scandinavia, era considerată o mare greșeală să tai un soc, mai ales dacă era bătrân, pentru că în ramurile sale și-ar avea sălaș tot felul de duhuri ale naturii, care când se întorc pe înserat acasă și își găsesc locuința distrusă, se răzbună teribil pe făptaș.
Valer Butură, în Enciclopedie de etnobotanică românescă, Editura Științifică și Enciclopedică, București 1979, ne spune despre soc: „(Sambucus nigra) arbust comun din fam Caprifoliaceae, cu flori albe, dispuse în corimbe ramificate, cu fructe în formă de boabe negre, care crește la marginea pădurilor, prin tufișuri, pe lângă garduri. Florile (Flores Sambuci) conțin ulei volatil, mucilagii, tanin, glucozizi, stimulatori ai transpirației. Din ramurile lui se fac țevi pentru războiul țărănesc, copii fac fluiere, pușculițe. Din flori se prepară suc răcoritor. Fructele se întrebuințau la vopsit în nuanțe de cafeniu mohorât, vânăt și negru iar frunzele și scoarța în galben.
Ceaiul din flori se ia contra tusei și a afecțiunilor aparatului respirator. Se bea în loc de apă și de către cei bolnavi de astm. Se mai lua pentru domolirea durerilor de stomac sau de ficat sau vezica biliară. Din flori se făceau pernuțe, care se înfierbântau și se puneau calde la orbalț(erizipel).
La vărsat de vânt se fierbea floarea într-o oală cu apă neîncepută, se strecura, se punea puțin zahăr și se dădea bolnavului. Florile fierte în lapte dulce se puneau la gâlci(amigdalită)sau se legau la uimă (adenită), ca „s-o întoarcă”.
În Bucovina, cei care aveau jolne la gât(amigdalită) prăjeau bine floarea și o puneau la ele călduță, sau o amestecau cu tărâțe de grâu, o încălzeau și așa o puneau la gât.
Pentru căderea mușchilor, se fierbeau florile în vin, până când amestecul scădea la o treime (din volumul inițial) și se bea. Se făceau cu ele băi fierbinți contra reumatismului. Coaja verde a socului, mâzga (seva), fiartă cu lapte dulce, în care se punea pucioasă și zahăr se dădea celor care sufereau de piept și tușeau. Rasă de pe copac, de sus în jos, se punea în rachiu și se bea pentru curățenie, iar rasă de jos în sus se bea pentru vărsătură.
Contra limbricilor, se curățau bote de soc de coaja cea sură de deasupra, se lua apoi coaja cea vedere de sub ea, se punea într-o oală nouă și se fierbea bine, apoi se scurgea laptele rezultat și se dădea bolnavului dimineața, pe nemâncate.
Cu mâzgă de soc, stropită cu rachiu se făcea legătură la brâncă( erizipel). Coaja fiartă în lapte se lua pentru tuse.
Coaja și rădăcina, pisate, se storceau și zeama se dădea de trei oi pe zi celor care sufereau de rast ( inflamație a splinei. Pentru gâlci, se aprindea o țeavă de soc din care era scoasă măduva și se trăgea fum din ea pe grumaz.
Coaja galbenă de sub cea sură se fierbea în lapte dulce și se lua contra gălbinării(icter).
Socul pisat între două lespezi de piatră se punea la mușcătura de șarpe. Frunzele crude se puneau pe bube. Cu ele se păleau junghiurile, se mai puneau pe foale pentru dureri de rânză (stomac). Cu decoctul lor se spălau umflăturile.
Boabele negre se puneau în pălincă și se luau de friguri(malarie). Ceaiul de boabe se lua contra vătămăturii (hernie, afecțiuni interne cu dureri acute). În Bucovina, din boabe se prepara un fel de magiun.
Soc roșu (sambucus racemosa) arbust din fam Caprifoliaceae, cu fructe roșii, numeroase; crește prin păduri și tufișuri în zonele înalte. Are aceleași proprietăți medicinale ca și socul. În nordul Moldovei din mâzga(seva) lui se prepara o alifie cu care se tratau rănile provenite din tăieturi.”
Autor: Corina Gheorghe
Foto: Pixabay.com
CITEȘTE ȘI: Bujorul, floarea națională a României
