Elevii care au participat la cea de-a cincea ediție a Concursului Național de Scurte Povestiri „Vreau să povestesc”, organizat de Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Prahova, au reușit să surprindă datorită lucrărilor pe care le-au realizat și le-au prezentat în fața juriului.
Cum este văzută istoria României prin ochii copiilor puteți descoperi citind poveștile premiate în cadrul concursului, povești pe care Ordinea Zilei le va publica rând pe rând.
Prin lucrarea sa „Veșnică rămâi”, Tudor Filip, elev în clasa a VIII-a la Colegiul Național „Ion Maiorescu” din Giurgiu, a impresionat juriul. Tânărul a fot recompensate cu premiul I.
Veșnică rămâi
Pe culmi de munți, virtuțile se strâng, iar norii le culeg și le așează-n ploaie ori omăt, peste omenire. De la o vreme, au secat multe izvoare fără astfel de ploi, iar frunțile, tot mai aride, s-au prins în crâncene încercări. Însă, din prăpăstii, puhoiul stricăciunii și al nebuniei crește, ca neghina-n lanuri de aur.
Ciobanii cu turmele albe colindă pustia de sus, iar serile toate le petrec pe vârf de stâncă. Privesc îndelung și așteaptă să se aprindă fețe luminoase, cărora să le arate calea ploilor. Suspinul lor iese din buciumuri lungi, poate i-ar auzi vreun suflet din văi și mătci uscate.
După seri, vin nopțile cu crai și flăcări mici, îndepărtate. Rămân catarge verzi, ce înțeapă văzduhul în mii de bucăți, spărgându-l. Câteodată, când ochii bătrânilor ciobani pălesc, ei se mai așează la acoperământul unui astfel de catarg și-l mai întreabă dacă norii binevoiesc măcar a răcori popoarele. Răspunsul lor e clar și se învârte în jurul neputinței.
Deodată, se făcu dimineață pe pământ și peste plaiuri începu a cădea mană. Cu cât era mai multă, cu atât creștea curajul și iertarea. De la Ceahlău până în Câmpia Mare, își așternea ușor pașii o mândră ființă în straie de oștean. În loc de sumani negri, purta o rochie din lână de aceeași culoare, iar peste pieptul ei așezase tunică bărbătească. Trecea prin sate și cătune, de pe oriunde lua în spate mulțimi în uniforme și urme de pași.
Trecuse multă vreme de la măcel – și alte ceasuri ori luni de chin vor mai urma. Dar acum, cu regimentele la adăpostul demnității ei, femeia cutreiera țara în lung și-n lat, alungând tristețea. Cizmele ei scumpe călcau praguri de spitale, se afundau în noroiul tranșeelor și al câmpurilor de luptă. Dacă se rupeau, rămânea desculță și, la fel ca suferinzii, tremura, când frigul se lăsa. Iubirea acestei doamne se răsfrângea în fiecare oștean – dorobanț, roșior, sau vânător de munte – nu prin atingere, nu prin declarație, ci prin stima pe care le-o purta. Ea își lăsa coroana și porfira pentru țară, pentru ei.
Vremea o purta pe Regină în adăposturile răniților, unde glasul ei dulce răspândea poezia. Câteodată, străbunii cei de sus o mai întrebau de țara și de urmașii lor, iar eroii duși, toți într-un glas, rosteau aceleași strofe ale Mariei:
Popor al meu, îmi rămâi frate,
În vreme de război și sânge.
Te voi iubi-n eternitate,
Curajul tău, în vene-mi curge!
Și chiar de brațul tău în luptă,
Tu l-ai pierdut și acum suferi,
Eu voi păstra amintirea sfântă:
Durerea ta ne-a ținut teferi.
Veșnică rămâi tu, Românie,
Sub ani și lupte care trec.
Mereu să-ți aperi a ta glie,
Cât acele se-nvârt în cerc!
Ploaia cea bună se opri după o vreme, iar gerul și viscolul sugrumară șanțurile. Odată cu înghețul, Bărbile începură a naște sfaturi pătimașe. Regina se ridică din suferința măcelelor, lăsând boarea speranței printre cei vii. Intră acum, în cămările dichisite, în coridoare aerisite de ferestrele înalte și văzu neștiința nobilimii. Privi cum se îngroapă bogăția și avutul în ochii lor. Ținu să-i cheme pe toți la sine, ca să le vorbească…
Sala respira greu, dedesubtul căutăturii grele a Mariei. Regina se gândea că fiecare dintre acești bărbați ar putea pune un ițar si o cămeșă pe dânsul, ca să steie lângă trupurile înfricoșate, în spatele cărora se fereau mereu.
*
Brazi înalți se învârtoșează în marea de deasupra norilor, care, cu talazurile ei, aruncă gheața pe pământ, la fel ca algele pe maluri. Vântul se asmute în goana gândurilor nelumești, uitând de coloanele de lemn, care despart cerurile și pământul. Aceștia se încordează în muțenia lor și așteaptă să se caute, după ce viforul va piei.
Unde odată crescuse iarba, la poalele trupurilor din rășină, se învălmășeau acum ace uscate. Peste acestea, cu pielea-i colindată de friguri, un călător își așternea pașii. De la picioare și până spre gâtul rănit, omul era înmuiat în grindina ce se pornise. Avea însă o căutătură ce nu lăsa ascuțimea mădularelor să se mândrească. O străfulgerare ce se nimerea în adâncul minții.
Pe oriunde, se uita furiș dintr-o parte și, răsucit, parcă voia să ridice de jos în sus lucrul ori ființele către care privea.
De data aceasta, sub cască, în ochii lui ca fulgerul se nimeri un firicel de fum și o spărtură roasă-n stâncă. Un părinte schivnic îi ieși în cale și-i zâmbi. În ascunzimea pletelor și bărbii, lumina se pitea și se juca, iar, în obrajii supți de post, licăreau luceferii nopții.
- Rumân ești tu?
- Rumân, părinte, de la Dunăre.
- Iaca atunci, intră cu mine în chilioară!
Cizmele grele îi trecură pragul tocit. Părintele adunase în odăița lui români scăpați, unul și unul, cu răni subțiri ori late, dar toți cu fețe rumene.
Fulgerul privirii lui se alină și se oglindi în cenușa caldă. Toți cântau, ca-n noaptea de-Nviere, de-ai fi zis că, peste deal, niciun neamț nu mai era. Se uită la fiecare în parte, apoi căzu-n genunchi lângă schivnic.
- Cuvine-se cu adevărat, să Te fericim pe Tine, Născătoare de Dumnezeu …
Plutonul înainta grăbit, pe deal în sus.
- Schneller, soldat!
- Cea pururea fericită și prea nevinovată și Maica Dumnezeului nostru…
Armele săltau în brațele străinilor. Toți auzeau vuietul pașilor, dar parcă mai tare își împreunau mâinile.
Când dușmanii ajunseră la doi pași de scobitură, românii se priviră tainic. Erau dezarmați și liberi, împăcați în rugăciune. Călătorul desprinse de la curea o bucată rotundă de fier. Singura lumânare din chilie o împunse în luciri, iar o mână rece îi scoase cuiul.
Caporalul german striga:
- Feuer !
Cuvântul dispăru din aer, mâncat de schije. Norii se deschiseră, iar frații de limbă fură purtați pe aripile îngerilor. Schivnicul se ridică din praf și se înălță la cer fără de aripi, fără de vânt.
*
- Suntem călători prin viață; dragii mei, pioni în alte noastre dregătorii. Popoarele dăinuie și ne numără, până ce ne pierd socoteala, pe noi, domnitorii. Dumnezeu stă peste ele și nimic nu e mai presus decât Dânsul. Noi avem armata, pe noi ne are poporul, iar poporul are un Atotputernic. Dumnezeu ne ține sau ne lasă suflarea, după cum rânduiește binele în lume. Noi ne trimitem regimentele la moarte și trebuie să știm ce facem – binele. Cei ce-i clădesc pe morți, trebuie să o facă pentru veșnicie!
Autor: Tudor Filip- Premiul I, clasa a VIII-a, Colegiul Național ,,Ion Maiorescu”, Giurgiu, județul Giurgiu
Foto: Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Prahova
Istoria așa cum o văd copiii. Maria Vasile o evocă în „Seara de poveste” pe Ecaterina Teodoroiu
