Elevii care au participat la cea de-a cincea ediție a Concursului Național de Scurte Povestiri „Vreau să povestesc”, organizat de Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Prahova, au reușit să surprindă datorită lucrărilor pe care le-au realizat și le-au prezentat în fața juriului.
Cum este văzută istoria României prin ochii copiilor puteți descoperi citind poveștile premiate în cadrul concursului, povești pe care Ordinea Zilei le va publica rând pe rând.
Ioan Eduard Onicioiu, elev în clasa a V-a la Colegiul Național „Nicolae Iorga” din Vălenii de Munte – județul Prahova, povestește despre curajul celui care a ținut sus steagul Moldovei. Lucrarea sa a primit premiul I din partea juriului.
Curajul nu are vârstă
Pe vremuri demult apuse, când țara era apărată cu sabia, iar domnitorii trăiau în cetăți de piatră, în Moldova trăia, un voievod vestit: Ștefan Cel Mare. El era iubit de oameni, temut de dușmani și respectat chiar și de împărații străini.
Într-un sat micuț de lângă cetatea Suceava, trăia un băiat de 11 ani, pe nume Ioan. Era fiu de ostaș și visa în fiecare zi să ajungă ca tatăl lui – să lupte pentru țară și să-și apere poporul. Ioan era un băiat vioi, cu ochii căprui și ageri, care știa fiecare colțișor al pădurii din jurul satului. Se juca de-a soldații cu prietenii lui, își făcuse o sabie din lemn de tei și un scut dintr-o roată de car veche. Dar în sufletul lui, Ioan știa că lupta adevărată nu era joacă.
Într-o dimineață geroasă de ianuarie, satul s-a trezit tulburat de vestea că o armată uriașă de turci, condusă de un pașă vestit, se apropie de hotarele Moldovei. Se spunea că sunt zeci de mii, înarmați până în dinți.
Oamenii au început să-și adune lucrurile să se ascundă, iar ostașii se pregăteau de război.
Tatăl lui Ioan, pe nume Dumitru, a primit poruncă să plece cu oastea spre Vaslui, unde domnitorul plănuia să îi întâmpine pe turci. Înainte de plecare, l-a luat pe Ioan deoparte și i-a spus:
- Fiule, ai grijă de mama ta. Dacă vezi flacăra aprinsă în turnul cetății, să știi că Moldova încă rezistă. Steagul nostru nu trebuie să cadă niciodată!
Ioan a dat din cap dar în ochi îi jucau lacrimile. Nu voia ca tatăl lui să plece la război, dar știa că datoria îl cheamă. Noaptea aceea a fost cea mai grea. A stat treaz, privind spre turnul cetății.
Câteva zile mai târziu, veștile au ajuns: lupta urma să aibă loc chiar a doua zi! În cetate era forfotă. Se auzeau tobe, porunci, cai nechezând, săbii și arcuri cu săgeți pregătite.
În toată agitația, Ioan, deși nu era soldat, s-a dus la logofăt și a spus:
- Domnule, vreau să ajut! Nu pot lupta, dar pot face altceva. Spuneți-mi ce să fac!
Logofătul, un om înțelept cu barba albă și ochi aspri, trecut prin lupte și prin viață, s-a uitat la el și a zis:
- Dacă vrei cu adevărat să ajuți Moldova, am o misiune pentru tine. Una grea dar demnă de un ostaș curajos.
Ioan a înghițit în sec, și a întrebat:
- Ce trebuie să fac?
- Steagul Moldovei din turnul cetății trebuie păzit. Dacă dușmanii atacă cetatea și steagul cade, oamenii vor crede că am fost învinși.Trebuie să urci în turn, să-l păzești și să te asiguri că flutură, orice s-ar întâmpla!
Ioan a simțit cum inima începe să-i bată mai tare. Era doar un copil, dar știa că trebuie să își apere țara, iar curajul nu are vârstă.
A doua zi dimineața, în timp ce la Vaslui se dădea cea mai mare bătălie din viața lui Ștefan cel Mare, norii negri s-au strâns și peste cetate. Un grup de dușmani a încercat să ajungă la poarta cetății.
Ostașii s-au luptat din greu, dar și Ioan avea lupta lui. Sus, în vârful turnului, vântul bătea cu putere, iar ninsoarea îi intra în ochi. Steagul flutura cu greu. O rafală l-a desprins aproape complet.
- Nu! a strigat Ioan, apucându-l cu mâinile înghețate. Nu o să cazi! Moldova nu cade! Am promis!
Cu mult curaj, s-a târât până în vârful acoperișului turnului, și-a legat brâul de o grindă, și cu o mână a prins steagul și cu cealaltă l-a legat la loc.
Jos oamenii au văzut că steagul încă flutură.
- Moldova nu a căzut! Ioan l-a ținut sus!
Când lupta s-a terminat, Ștefan cel Mare a intrat în cetate. Era murdar de noroi, ostenit, dar cu scânteia biruinței în ochi. Învinsese pe Suleiman Pașa și oastea sa numeroasă în bătălia de la Vaslui, una dintre cele mai grele din viața lui, dar a ținut să vadă băiatul care păstrase vie speranța în cetate.
- Cum te cheamă voinice?
- Ioan, fiul lui Dumitru, Măria Ta, răspunse băiatul emoționat.
- Ioan, tu ai ținut sus steagul Moldovei când mulți s-ar fi ascuns. Ai fost ostaș fără sabie.
Moldova îți mulțumește, iar eu la fel!
A doua zi, în piața cetății, domnitorul a numit pe Ioan Purtător de steag al Cetății Sucevei și toți l-au aplaudat.
Ioan a înțeles atunci că nu trebuie să fi mare pentru a fi erou. Trebuie doar să-ți iubești țara din toată inima.
Chiar și câteva luni mai târziu de la marea victorie a lui Ștefan cel Mare la Vaslui, numele lui Ioan era rostit încă în fiecare colț al Moldovei. Deși era un copil, devenise simbolul curajului între cei mai tineri.
Ostașii îl salutau respectuos, copiii îl priveau cu admirație, iar domnitorul îl chema adesea la sfat, învrednicindu-l să fie învățător pentru copiii care vor să crească viteji și cinstiți.
Autor: Ioan Eduard Onicioiu- premiul I, elev în clasa a V-a la Colegiul Național „Nicolae Iorga” din Vălenii de Munte, județul Prahova
Foto: Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Prahova
Istoria așa cum o văd copiii. Maria Vasile o evocă în „Seara de poveste” pe Ecaterina Teodoroiu
Istoria așa cum o văd copiii. Tudor Filip aduce un omagiu României în povestea sa „Veșnică rămâi”
