Elevii care au participat la cea de-a cincea ediție a Concursului Național de Scurte Povestiri „Vreau să povestesc”, organizat de Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Prahova, au reușit să surprindă datorită lucrărilor pe care le-au realizat și le-au prezentat în fața juriului.
Cum este văzută istoria României prin ochii copiilor puteți descoperi citind poveștile premiate în cadrul concursului, povești pe care Ordinea Zilei le va publica rând pe rând.
Filip Șerban Jeca, elev în clasa a VII-a A la Colegiul Național „Emil Racoviță” din București, amintește în „Domnul Grigoraș” de un an important din istoria noastră: 1907. Lucrarea pe care a prezentat-o în concurs i-a adus premiul I.
Domnul Grigoraș
Iarna asta nu se mai dă dusă! oftă tata, ștergând blidul cu ultimul boț de mămăligă rece și aruncă o privire peste noi, care ne înghesuiserăm deja, toți cinci, după cotruță, să ne încălzim.
Jumate de ster de lemne mai avem și-n pod oleacă de untură și pe fundul lăzii, făină, șopti mama, îngândurată și se întinse după grindă să numere șiragurile de mere uscate ce ne fermecau cu mirosul lor, mai cu seamă că mai mereu ne era foame, dar pe care le ținea s-avem în Postu Mare…Ce ne-om face cu atâtea guri de hrănit, că-i abia mart’, măi, Vasile? Și prinsă de o jale grea, deschise cu vârful degetelor portița de la sobă, sudui doi tăciuni care scânteiau a gâlceavă și suflă în opaiț, să n-o vedem cum lăcrimează…
În liniștea nopții reci, păreau toți adormiți dar eu așteptam, cu ochii mijiți, să văd cum se furișează iară la fereastră sora mea mai mare, Catinca, așteptând să se stingă, înspre deal, lumina și la fereastra dascălului nostru, Domnu’ Grigoraș, pe numele lui, Grigore Bujoreanu, pe care, se pare, ea îl îndrăgea pe ascuns…poate pentru că era nu prea înalt, cu fața albă și ochii luminoși și verzi, cu un păr creț și negru, nu blondiu ca pe la noi prin sat…sau poate pentru că radea tot timpul, nu știu…Da’ tuturor ne era drag de el, nu numa ei, că deși era fecior de boier dintr-un sat mai depărtat, Copălău, pe lângă Flămânzi, venise la unchiul lui, aici în sat, nu știm din ce pricină, și așa am avut și noi parte de puțină carte, că ne aduna, când se putea și ne învăța slovele și geografia și istoria, să „avem și noi parte”…
Slută, geroasă și plină de lipsuri fusese și iarna aceea a lui 1907. Opincile noastre, făcute de Moș Tudosă, într-un an când avusesem noroc și noi de-un porc mai gras, erau roase, iar șosetele din lână, aspre, împletite de mama, erau mai mereu ude pe sub ele…dar cum se lumina de ziuă, Alexandru, fratele cel mare, Catinca și cu mine, într-un suflet ne puneam hainele de doc, ne luam tăblițele, singurul caiet cu foi ce-l aveam și bucățile de creion lat, de tâmplărie pe care ni le dăruise tătuca nostru și dădeam fuga la Domnu’ Grigoraș. Odată cu dragul de carte, el ne aștepta cu foc în sobă și, uneori, când ne descurcam mai bine cu cartea, cu nuci sau vreun măr roșu, bot-de-iepure, din care, doar zăream, prin gard, cum creșteau, în livada boierului. Cojile de nucă, din colțul din spatele clasei, erau doar de sperietură, că niciodată domnu’ nu ne pedepsea să stăm, în genunchi pe ele, pentru noi era de-ajuns să nu-l mai vedem zâmbind și nu ne trebuia pedeapsă mai mare ca asta…
În ziua aceea, poarta părea încuiată dar pe șanț și pe lângă gardul învățătorului nostru mai mulți vecini din sat se auzeau vorbind tare între ei, ba chiar unele dintre femei plângeau, strângând, la piept câte un prunc plăpând, învelit în trei cârpe. Deși era straniu, am fi vrut să știm ce se întâmplă dar din urma noastră, mama ne striga, să ne întoarcem degrabă acasă. În ogradă, tata înjuga boii la car, grăbit, iar brațele mamei așezau pe paiele din coșul carului pe cele două surori mai mici, abia respirând… Alexandru luă bățul de mânat vitele, aruncă cât colo legătura de cărți, o urcă pe mama în car și porniră, singuri către târg, la Dorohoi, să le dea vreun leac felcerul, că la noi în sat, n-avea cine îngriji de bolnavi…Din urma lor, tata închise poarta, luă, cu grijă mare, actele din dulapul din odaia cea mare și ne dădu de grijă să nu ieșim din ogradă, orice-o fi!
Ca singurul bărbat ce mai eram, am vrut s-o duc pe Catinca în casă dar era prea târziu să o mai opresc. Printre uluci, apucasem să mai văd doar surtucu’ei și bertuța groasă, de sub care îi ieșeau mereu cozile roșcate, grele…Mă luai după ea și eu ca un gură-cască, mai mult speriat să nu rămân singur dar și mânat de griji să aflu unde ne e dascălul. Atunci l-am zărit venind, călare, într-un suflet, dinspre pârău și cum, dintr-o încercare, o ridică pe Catinca pe șa și-mi făcu semn să deschid poarta dinspre grădină. Calul lui înspumat, părea din poveste, aburind pe ger, de goană, iar el, în șa, cu părul lui ondulat și cojocul cu guler înalt, mai mult a prinț arăta…așa că, după ce descălecară în fugă, aruncând pe cal un lăicer din grajd, i-am urmat în odaie. Uimit că odaia era goală, ne vorbi ca unor oameni mari:
- Măi, copii, amarul și neajunsurile vremii, foametea și dările puse pe umerii bieților noștri truditori din mai toate satele din jur i-au îngenuncheat și-s vai și-amar… peste noi vin vremuri grele…! Gloata s-a ridicat, cu furci și topoare și de la mine de-acasă împotriva stăpânirii, de la un capăt la altul de țară și niciunde nu va mai fi cum a fost până nu se va face dreptate! Cer îngăduința să mă primiți la voi, în aste vremuri tulburi, când, deși îs fecior de boier, n-am a face cu boieria și îs dornic să fiu de ajutor când țara are nevoie de mine!
N-apucă să-și sfârșească vorba că în curte intră Alexandru trăgând boii de jug… În coșul carului, mama strângea în brațe plăpândele surori, lipsite de viață…Din urma lor, alergând, intră tata, cu documentul mototolit în pumnul strâns și cu cămeșa sfâșiată la piept, uitându-se cu disperare după noi, apoi dădu buzna în casă și aruncându-i doar o privire străinului, puse capul în jos și rosti, îndurerat:
- Puii lui tata, Dumnezău s-o mâniet pi noi!La poarta casii e caru nostru cu boi da-n el nici una din fete nu mai suflă!Le-o răpus scarlatina și foametea până să ajungă la târg, una s-o stins urcând dealul iar cealaltă, pe la Dealul Mare,…și nici din pământul nostru, nu ne-o mai rămas nimica! Oh, de-aș fi știut o buche de carte, să mă știu și eu plânge și să cer la judecată să mi se facă dreptate!!! Ne cuprinse deodată pe amândoi în brațele lui slabănoage și mari și strângându-ne la piept, de disperare, am simțit pentru întâia oară că nu-s prea mic să fac ceva pentru tata și pentru neamu meu și cu sufletul plin de curaj m-am smuls de lângă el și am grăit către Domnu’ Grigoraș:
- Domnu învățător, oare nu puteți pune pe hârtie durerea lu’ tata și să duceți jalba la oamenii cei mari, pentru noi?
Din colțul lui, Domnu’ Grigoraș se apropie de tata, îi puse mâna pe umăr și fără a scoate o vorbă, puse pe masă câteva foi, scoase tocul de scris și călimara lui cu cerneală albastră apoi îi spuse tatei:
- Nu-i cerneală pe lumea asta mai de soi ca sângele din noi!Și nici cuvinte mai potrivite spre a spune durerea pe lumea asta decât cele cu care ne rugăm Lui Dumnezeu!Da cum până la Dumnezău, sfinții îți mănâncă sufletul, om birui noi cumva și fiara asta, Nea Vasile și-om merge a cere…!
- Noi vrem pământ, atâta vrem, s-avem ce lucra și îmbuca…! zise tata.
În zilele ce le-o urmat, am trăit cu toții teama că tata și cu Domnul Grigoraș nu se vor mai întoarce la noi, după ce l-am văzut de atât de aproape cum îi alunecau slovele pe hârtie, pentru fiecare de-a îndrăznit și a venit să-i întocmească vreo jalbă nouă, iar plecarea lor din sat, împreună cu alții, fu înfiorătoare, când, într-o noapte, jăndarii au bătut și-n poarta noastră, căutând răsculați…și atunci, de pe la fiecare casă s-au adunat de la băiețandri până la moșii satului, cu ce-au avut la îndemână, furci sau seceri, coase sau bâte…și unde nu s-a găsit cu ce, cu mâinile goale s-au luat și s-au dus să-și facă dreptate…
S-auzea din sat ca un vuiet…de glasuri, strigăte, îndemnuri, țipete…și foc de revolvere…Câinii satului urlau îndelung, ori de câte ori se făcea liniște iar spaima acelor nopți ne-a făcut să uităm de foame până într-o seară, când, mânat de grijă, Alexandru a fugit de-acasă să afle de prin sat câte ceva…Rămași cu mama, Catinca grijea mai mult de ea, că pierderea surorilor mai mici o țintuise la pat de atunci, și așa mărunțică și firavă cum era, le rânduia pe toate prin casă și pe-afară, ca un om mare…La un moment dat, parcă se auzi scârțâind portița de la deal și tresărind, Catinca duse degetul la gură de spaimă:
- Măi, Mitruș, scoate capul afară de vezi cine-o fi, poate-s ai noștri…!zise în timp ce mări puțin lumina din opaiț, crăpă ușa de la odaie și ridică lumina să văd afară…
Din întunericul primăverii aceleia reci, se iviră două luminițe vii…ochii învățătorului!Sufla greu și i-am făcut loc să intre degrabă, în timp ce căra după el trupul deșirat al Tătucăi…Așa teamă îmi era să nu-l fi pierdut și pe tata că nu m-am putut uita după ei, la lumină!…Singură, Catinca, le făcu loc pe lavița de lângă sobă, iar eu m-am repezit din doi pași să îi ating măcar oleacă mâna, pumnul strâns pe care îl ținea în dreptul inimii…era caldă!Atâta mi-a fost destul să știu…
-Alexandru?Ce știți de Alexandru? am întrebat pe dată…
Domnu’Grigoraș nu pregetă nici o clipă și ieși îndată pe ușă, fără să scoată un cuvânt. După un timp s-au auzit zgomote din grajd și în prag au apărut siluetele celor doi, purtând în brațe o arătare aburindă…
- A fătat oaia ta, țigaie, un miel cu blana numa valuri, Mitruș! strigă cu bucurie Alexandru. Ai ce mâna pe imaș, la vară, frățică!
Am râs așa tare că am și uitat că până mai ieri mă țineam cu mâna la gură ori de câte ori mă făceau să râd, să nu mă vadă nimeni cu gura știrbă…dar cui îi mai păsa acum de asta???
În casa cea mare, în prima zi de Paște, mama, în picioare, rupe bucăți mari din pasca sfințită de Înviere…și ne întinde tuturor. În capul mesei e tata și musai l-a vrut lângă el pe Domnu’ Grigoraș. Alături nu a vrut nimeni să se așeze, înadins…ca să poată șede Catinca… Alexandru și cu mine ne dădeam coate pe partea astalaltă, făcând haz de rumeneala din obrajii ei…
Aici, în minte și în suflete sunt toate lacrimile, foamea, frica, sângele, moartea, toți care s-au dus sau au rămas…ca dincolo de fereastră să vedem câmpul cel verde! Acolo e pământul cel sfânt! Pământul nostru!
Autor: Filip Șerban Jeca- Premiul I, clasa a VII-a A, Colegiul Național „Emil Racoviță’’, București, județul Ilfov
Foto: Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Prahova
Istoria așa cum o văd copiii. Maria Vasile o evocă în „Seara de poveste” pe Ecaterina Teodoroiu
Istoria așa cum o văd copiii. Tudor Filip aduce un omagiu României în povestea sa „Veșnică rămâi”
