Elevii care au participat la cea de-a patra ediție a Concursului Național de Scurte Povestiri „Vreau să povestesc”, organizat de Muzeul Județean de Arheologie Prahova, au reușit să surprindă datorită lucrărilor pe care le-au realizat și le-au prezentat în fața juriului.
Cum este văzută istoria României prin ochii copiilor puteți descoperi citind poveștile premiate în cadrul concursului, povești pe care Ordinea Zilei le va publica rând pe rând.
Darius George Ibrian, elev în clasa a-VII-a, la Școala Gimnazială ,,Gheorghe Costescu’’, din Comuna Aluniș, județul Prahova, surprinde cele mai importante momente din istoria de 48 de ani a domniei lui Carol I în rândurile poveștii „O viață într-o zi”. Pentru lucrarea sa, el a primit mențiune din partea juriului concursului „Vreau să povestesc”.
O viață într-o zi
Se simțea bătrân și obosit. Da, regele Carol I era profund marcat de începutul războiului, dar și de declararea neutralității României. Sperase, deși nu era sigur, că România va intra în război de partea Puterilor Centrale, respectând Tratatul din 1883. Toată viața fusese un om de onoare și împlinise, până la capăt, deciziile luate. Dar politicienii români au avut altă părere, iar el, în calitate de monarh constituțional, trebuia să o respecte.
S-a trezit foarte devreme azi, vineri, 26 septembrie 1914, după cum îi stătea în obicei. S-a îmbrăcat cu hainele obișnuite, de fiecare zi, apoi a coborât pentru micul dejun. A mâncat mai puțin decât de obicei, iar regina și-a spus în gând: „Bietul Carol, este din ce în ce mai trist și mai preocupat de soarta țării, războiul acesta parcă a mai adăugat niște ani pe chipul său, chiar dacă a început de numai două luni!”. După micul dejun, regele a salutat-o scurt pe regină și pe ceilalți apropiați, a zâmbit, apoi a anunțat că se retrage. Avea o agendă încărcată: la prânz avea întâlnire cu primul-ministru, Ionel Brătianu, apoi cu frații Noel și Charles Buxton, fondatorii Comitetului Balcanic de la Londra. Marea Britanie încerca să convingă România neutră să treacă de partea Antantei. Iar pe seară se vedea și cu doctorul Mamulea, care anunțase că îi va face o vizită medicală.
Pașii l-au purtat pe rege prin Castelul Peleș, reședința regală, de care era atât de legat. Își amintea cum, în anul 1866, vizitase comuna Podul Neagului, Sinaia de astăzi și, încântat de frumusețea locurilor, hotărâse să construiască aici un castel. În anul 1873, sub conducerea arhitecților Johannes Schultz, Carol Benesch și Karel Liman a început construcția unei reședințe regale de vară numită Peleș. Denumirea trimitea la un brâu sau la un ciucure, un canaf. Stilul arhitectonic folosit era cel al Renașterii Germane, iar castelul îi amintea lui Carol de locul nașterii sale, dar îl lega și de tradițiile românilor.
Regele se oprește în holul central și privește atent spre un panou decorativ care înfățișează castelul în care a văzut lumina zilei, în anul 1839. Gândul i-a zburat cu duioșie spre Castelul Sigmaringen, sau cuibul Vulturului Negru, spre părinții care l-au crescut cu drag, educându-l să devină o persoană responsabilă și dreaptă. Îi era dor de ei, de tatăl lui, Karl-Anton de Hohenzollern-Sigmaringen și de mama sa, Josephine de Baden.
Regele se plimbă prin Castel și se vede pe sine, tânăr principe, venit în România pe 10 mai 1866, la vârsta de 27 de ani, hotărât să conducă această țară ca un monarh constituțional. Se gândea că, dacă nu va reuși, se va întoarce în țara lui, dar a rămas aici 48 de ani. Imediat după venirea sa în România, Carol le-a oferit românilor o Constituție, arătându-le cum își dorea el să îi conducă. Va fi un principe drept, care va menține un echilibru în politica românească foarte agitată.
Bătrânul rege a ieșit apoi pe terasele castelului și a privit munții falnici, acoperiți de păduri dese, iar ciripitul păsărilor l-a înveselit puțin. Apoi, mintea și-a continuat călătoria pe calea regală, adică prin viața monarhului. Ea alegea să aducă la suprafață un anumit moment, pe care Carol să îl retrăiască, de parcă s-ar întâmpla chiar acum. Regele și-a amintit despre războiul pentru independența României, despre luptele grele purtate cu turcii la sud de Dunăre, în 1877-1878. Apoi, în data de 10 mai 1881, Parlamentul României a proclamat ,,înălțarea României la rangul de Regat” și a hotărât ca ea să fie Ziua Independenței și, totodată, Ziua Încoronării lui. A purtat coroana regală cu mândrie, dar și cu o mare responsabilitate. I s-a părut mereu o piesă grea, mai ales că ceruse să fie făurită din țeava unui tun, capturat de la turci la Plevna. Mereu a considerat că independența și coroana l-au legat cel mai mult pe el, un german, de poporul român, atât de încercat de istorie.
Coroana era grea și la fel fusese sarcina pe care și-o asumase în tinerețe, aceea de a conduce România. În cei 48 de ani de domnie, făcuse eforturi mari pentru a redresa economia și a dota România cu o serie de instituții specifice unui stat modern. Reușise în mare parte, dar vedea și cea mai importantă neîmplinire, și anume nerezolvarea problemelor unei țări bazate pe agricultură, a cărei populație era formată în mare parte din țărani. Mai erau multe de făcut, prințul Ferdinand va continua, desigur, drumul era bun, iar el era pregătit pentru a prelua coroana României.
A fost exigent, dar și îngăduitor față de politicienii români, cu care era dator să colaboreze. Erau oameni inteligenți și patrioți, care renunțau greu la ideile lor. Carol a zâmbit la amintirea cuvintelor cu care unul dintre ei a respins ideea regelui: „Aiasta nu se poate, Maiestate!”. Adevărul este, gândi regele, că am învățat unii de la alții. Iar acum, eu sunt bătrân și obosit.
Regina l-a zărit pe soțul ei, plimbându-se singuratic. A coborât scările și a ieșit să-l însoțească. I se părea că soțul ei era schimbat. Vedea că este obosit și se gândea la ce credeau oamenii despre el, că este un om rece. Dar ea știa ce inimă mare are omul acesta și cu cât devotament a slujit, timp de 48 de ani, această țară de la Dunăre. Regele i-a oferit reginei Elisabeta brațul și au continuat împreună plimbarea pe terasele castelului și pe potecile de lângă pădure. Liniștea a fost întreruptă de bătăile clopotului de la mănăstirea Sinaia, iar regina a început să recite, blând:
„Și-n ziua din urmă, cântarea
Din clopote tainic venind
Din cer, să-ți aducă– mpăcarea,
Ca viața ta, inima toată
Topită de jale să poată
S-adoarmă zâmbind!”
Regele zâmbește a nu știu câta oară pe ziua de azi, iar cei doi pășesc liniștiți, ținându-se de braț. Se simțeau atât de legați unul de celălalt! Îi legau împlinirile, dar și neîmplinirile, clipele fericite și durerile trăite, îi lega fiica lor, prințesa Maria, chiar de dincolo de mormânt. Carol și Elisabeta erau împreună de 45 de ani. Trecuseră prin multe, dar vremurile care veneau nu promiteau nimic bun, păreau să aducă doar nesiguranță. Inevitabilul s-a produs și la data de 28 iulie 1914 începe Primul Război Mondial. Nimeni nu putea prevedea care va fi cursul lucrurilor.
Ajuns în holul impunător al palatului, regele merse în sala regală, se așeză pe tronul aurit, bătrân ca și el, pentru a-și îndeplini îndatoririle regale. Și-a continuat ziua respectând agenda, a luat prânzul cu unii dintre invitați, a participat la toate întâlnirile prevăzute pentru acea zi.
La finalul zilei, regele și regina s-au retras în apartamentul lor. Carol și Elisabeta au jucat cărți până aproape de miezul nopții, apoi s-au culcat liniștiți. Pe la 5 dimineața, regele s-a trezit cu dureri în piept și s-a plâns că nu poate respira, iar regina a trimis după doctorul Mamulea. Acesta fusese mulțumit de starea lui Carol, în urmă cu doar câteva ore. Regele a oftat de câteva ori, iar capul i-a alunecat într-o parte. Medicul nu a putut face nimic, doar a constatat decesul regelui Carol I. Nimeni nu putuse prevedea moartea regelui, în ziua de 27 septembrie 1914.
Când mă gândesc la Carol I simt o admirație profundă și un respect deosebit față de el. Cu toate că nu a fost de origine română, el a fost un conducător demn, cinstit și onest, care a învățat să iubească acest popor, a învățat cum să devină român.
Autor: Darius George Ibrian – Mențiune, clasa a-VII-a, Școala Gimnazială „Gheorghe Costescu”, Comuna Aluniș, județul Prahova
Foto: Muzeul Județean de Arheologie Prahova
Istoria, așa cum o văd copiii. Matei Ioan Marin deschide „File” din perioada comunistă
Istoria, așa cum o văd copiii. Filip Tudor ne prezintă „Astăzi, ROMÂNIA…”
Istoria, așa cum o văd copiii. Filip Șerban Jeca surprinde în „Cuptorul” ororile războiului
Istoria, așa cum o văd copiii. Livia Maria Ștefănescu ne spune povestea lui Vlad Țepeș
