Istoria, așa cum o văd copiii. Alessia Cristiana Bejgu readuce în actualitate curajul domnitorului Ștefan cel Mare

Elevii care au participat la cea de-a patra ediție a Concursului Național de Scurte Povestiri „Vreau să povestesc”, organizat de Muzeul Județean de Arheologie Prahova, au reușit să surprindă datorită lucrărilor pe care le-au realizat și le-au prezentat în fața juriului.

Cum este văzută istoria României prin ochii copiilor puteți descoperi citind poveștile premiate în cadrul concursului, povești pe care Ordinea Zilei le va publica rând pe rând.

Alessia Cristiana Bejgu, elevă în clasa a VII-a, la Școala Gimnazială Comuna Bătrâni din județul Prahova, îl readuce în actualitate pe Ștefan cel Mare, un simbol al unității și curajului. Povestea sa a fost apreciată de juriul concursului „Vreau să povestesc”, fiindu-i acordat premiul II.

Ștefan cel Mare

Chiar în mijlocul haosului, prin focul și fumul bătăliei, Ștefan cel Mare, cu sabia strânsă în mână, înconjurat de inamicii săi, lupta pentru a sa țară. Fiecare lovitură de sabie era însoțită de strigăte de durere și de victorie, iar pământul tremura sub pașii soldaților. Un fior rece îi străbătea spatele, iar inima îi bătea din ce în ce mai repede, în ritmul disperării. Avea nevoie de o soluție, de un plan bine stabilit pentru a-și salva țara, iar acel moment era acum.Gălăgia îi pătrundea adânc în minte, strigătele de luptă transformându-se în ecouri distorsionate.

Era într-o bătălie nu doar cu inamicii, ci și cu demonii propriilor gânduri. Zilele lui deveneau din ce în ce mai copleșitoare, iar sentimentul de neputință îl apăsa tot mai tare. Dar noaptea avea să aducă o întorsătură neașteptată.

Într-un vis tulburător, un bătrân misterios, cu barbă albă ca zăpada și ochi ca două stele stinse, îi apăru. Chipul său, brăzdat de riduri, nu cunoștea bucuria, iar vocea îi vibra ca un clopot vechi, resunând cu greutatea timpului. El îi povesti despre o mare iubire de-a lui, care l-a vrăjit cu frumusețea ei eterică, lăsându-l captiv într-un sat uitat de lume, păzitor al unui artefact străvechi. Acest obiect legendar, spunea el, putea fi obținut doar de cel care avea curajul să îl salveze.

Bătrânul îi spuse că în buzunarul desagii sale se află o hartă, o cheie spre sătucul mistic unde era ascuns artefactul. Apoi, se evaporă în aerul nocturn, lăsând în urmă doar o adiere de parfum floral și o senzație de mister.

Ștefan se trezi plin de speranță. Într-adevăr, găsi harta, iar când privi în jur, lumea părea să fi căpătat o nuanță nouă, ca și cum magia ar fi început să se reverse asupra ei. Călătorind prin păduri vrăjite, pline de copaci uriași care păreau să șoptească secrete vechi, ajunse în satul copilăriei sale, un loc pe care îl cunoștea ca pe propria persoană. Erau case din lemn cu construcție complexă, iar florile sălbatice colorau pajiștile.

Îl găsi repede pe bătrân, care acum părea și mai învăluit în mister, ca o umbră a trecutului. Îi mulțumi cu umilință și îi puse întrebări despre artefactul care putea salva poporul său. Moșneagul zâmbi trist și se retrase, liber în sfârșit, lăsându-l pe Ștefan față în față cu soarta sa.

Artefactul era o coroană de aur strălucitor, acoperită cu pietre prețioase care păreau să pulseze cu o viață proprie, fiecare reflexie luminând ca o stea căzătoare. Curios din fire, Ștefan își puse coroana pe cap, acoperindu-și tâmplele.

Coroana începu să-i vorbească, vocea ei fiind un amestec de melodii și șoapte. „Dorința ta îmi este poruncă”, îi spuse ea, dar îl avertiză: „Fiecare dorință are un preț. Gândește-te bine la ceea ce îți dorești.”

Fascinat de puterea supremă pe care o simțea emanând din coroana magică, Ștefan nu mai avu răbdare. Ceru coroanei o lume lipsită de războaie, în care domnește pacea. La auzul acestor cuvinte, coroana îi răspunse cu o voce blândă: „Îndeplinirea dorinței tale va costa moartea. A ta, sau a altora.”

Ștefan, cu ochii strălucind de determinare, răspunse: „Nu toate legendele se nasc din fapte. Unele se nasc din magie, iar altele… prin sacrificiu.” Aceste cuvinte se transformară într-o vrajă, reverberând în aerul din jurul său, iar coroana începu să strălucească mai intens, ca și cum universul întreg ar fi aplaudat alegerea sa.

Cu o putere nou găsită și o hotărâre de neclintit, Ștefan se îndreptă spre câmpul de luptă, cu coroana strălucitoare pe cap. Când ajunse în mijlocul haosului, inamicii se opriră, iar aerul părea să se umple de tensiune. Ștefan ridică sabia și, cu o voce care răsuna ca un ecou al străbunilor, strigă: „Să încetăm această nebunie! Nu voi cere război, ci pace!”Asemenea unui fulger, lumina coroanei se revărsă, având puterea de a îngheța momentul. Războinicii se uitau unii la ceilalți, confuzi, dar și atrași de strălucirea artefactului. „Coroana îmi dă puterea de a vă uni!” continuă el.

Dar, pe măsură ce strălucirea se intensifica, Ștefan simți o căldură copleșitoare. Coroana își cerea tributul.A realizat că pentru a aduce pacea, el însuși trebuia să plătească prețul. Cu inima grea, Ștefan își asumă sacrificiul. „Nu voi permite ca sângele să curgă din nou,” murmură el, iar coroana strălucitoare începu să-l absoarbă, învăluindu-l într-o aură de lumină pură.

În acea clipă, toate armele se lăsară la pământ. Ștefan se transforma într-o legendă vie, iar coroana, împlinind dorința de pace, strălucea cu o intensitate uluitoare. Când lumina se risipi, pe câmpul de luptă nu mai rămase decât o liniște profundă. Războinicii, cu ochii umezi, știau că sacrificiul lui Ștefan cel Mare le deschisese calea spre unitate. În zilele ce au urmat, povestea lui deveni legendă, iar Moldova se unea, nu prin forță, ci prin dorința de a onora memoria celui care a ales să sacrifice totul pentru pace.

De-a lungul timpului, oamenii au început să construiască un monument în amintirea lui Ștefan, iar coroana sa a devenit un simbol al unității și al curajului. Astfel, chiar și în absența sa fizică, spiritul său trăia, inspirând generații întregi să lupte nu cu arme, ci cu iubire și compasiune.

Autor: Alessia Cristiana Bejgu – Premiul II, clasa a VII-a, Școala Gimnazială Comuna Bătrâni, județul Prahova