Elevii care au participat la cea de-a patra ediție a Concursului Național de Scurte Povestiri „Vreau să povestesc”, organizat de Muzeul Județean de Arheologie Prahova, au reușit să surprindă datorită lucrărilor pe care le-au realizat și le-au prezentat în fața juriului.
Cum este văzută istoria României prin ochii copiilor puteți descoperi citind poveștile premiate în cadrul concursului, povești pe care Ordinea Zilei le va publica rând pe rând.
Mendy Daria Matei , elevă în clasa a VI-a, la Colegiul de Artă ,,Carmen Sylva” din Ploiești, a obținut premiul III în cadrul concursului. Povestea sa despre „Medalionul pierdut” al lui Decebal transmite o lecție importantă: niciodată să nu renunți la visul tău.
Medalionul pierdut
Pădurea foșnea la fiecare pas al meu și mă întrebam dacă tata nu o să se îngrijoreze. Mă aventurasem destul de mult în pădure si mă încerca un sentiment de teamă. Se făcuse o tăcere deplină și un întuneric tainic se apropia. Trebuia să revin acasă înainte ca noaptea să învăluie dumbrava. Așa cum mă așteptam, tata stătea îngrijorat în pragul ușii.
– Ți-am spus să nu îți mai pierzi timpul! Nu înțelegi că nu mai are nici un rost?, zise supărat tata.
– Nu cred că este doar o legendă, tată! Medalionul exisă iar noi îl vom găsi. Este nevoie de răbdare. Înțelegi?, am rostit către el încrezătoare .
-Răbdare? Suntem deja de trei luni aici împreună cu echipa de arheologi. Costurile sunt destul de ridicate. Nu mai putem irosi mult timp. Medalionul lui Decebal despre care am citit în legende pur și simplu nu există! Înțelegi, Daria?
– Cât timp ne-a rămas? Câte zile? Tată, tu înțelegi cât de mult îmi doresc să îl găsesc? Ceva îmi spune că suntem atât de aproape…
– Fondurile ne mai ajung pentru cinci zile. Oricum vacanța de vară este pe sfârșite iar tu va trebui să mergi la școală, spuse tata plecând grăbit.
– Nu este doar o legendă!, am șoptit uitându-mă spre ușa care se închidea.
Tata deja plecase iar eu m-am repezit către teancul de cărți de pe birou. Am început să citesc cu voce tare de parcă voiam să mă conving încă o dată că Decebal și comorile au existat.
“Legenda uriașelor comori ascunse de regele Decebal, înainte ca armatele sale să fie înfrânte de romani, a stârnit controverse în rândul cercetătorilor și fascinația românilor.
Potrivit istoricului latin, Dio Cassius (155 – 229) odată cu moartea lui Decebal și după ce Dacia ajunsese sub stăpânire romană, au fost descoperite și comorile lui Decebal. Se spunea însă că existase si un medalion care nu fusese înca găsit si care se presupunea că a aparținut lui Decebal.”
Soarele încălzea pădurea de lângă ruinele cetății Sarmisegetuza .Era o dimineață luminoasă dar mă măcina discuția avută cu o seară înainte. Am decis că cel mai bine ar fi să ies la o plimbare. În curând va trebui să plec de pe acele meleaguri și mă gândeam cât de tristă voi fi când se va termina totul. Am încercat să mă sprijin de un stejar când am văzut o siluetă voinică care îmi făcea cu mâna. Mă gândeam că poate fi unul din arheologi. Arăta totuși ciudat. Nici nu mi-am dat seama cum am ajuns să alerg spre vârful dealului. Acum eram aproape de omul misterios.
– Cine ești? am întrebat eu sfioasă.
– Sunt Decebal, conducătorul dacilor. Mă pândește o primejdie. Romanii în frunte cu conducatorul lor, Traian și-au pus în gând să ne cucerească. Armata mea este puternică dar mică așa că nu am timp de pierdut.
-Ce vrei să spui cu asta? Eu …eu sunt … Daria!
– Daria, trebuie să mă ajuți. Am ascuns câteva comori dincolo de râu dar am aici un medalion. Acesta este un medalion special și nu vreau să ajungă în mâinile romanilor.
– Medalion? Cred că visez…
– Acest medalion mi-a fost dăruit de tatăl meu si semnifică curaj dar trebuie sa ști că numai o persoană cu suflet bun îl poate purta.
– Știu un loc unde va fi admirat de toată lumea.
– Chiar așa? Și unde se află acel loc?
– La muzeul de istorie, clădire în care sunt păstrate și expuse astfel de obiecte.
– Muzeu? Nu înțeleg exact, dar pentru că pari o persoană de încredere m-am hotărât să ți-l dau ție. Sunt sigur că te vei ține de promisiune și îl vei duce acolo.
– Va fi in siguranță acolo .Îți promit!
– Nu mai am mult timp. Plec să lupt cu mica mea armată până la ultima suflare.
– Să ai curaj, Decebal !
– Curajul înseamnă să știi de ce să nu te temi, rosti Decebal plin de încredere.
M-am trezit lângă ruinele cetății. Mă durea capul, simțeam că inima îmi bătea cu putere și mai era ceva . In mâna dreaptă am simțit ceva rece cu o formă rotundă. M-am uitat mai atent și nu îmi venea a crede ochilor. Avem o adevărată comoară in mâini, medalionul lui Decebal, medalionul pierdut.
Cu inima plină de emoție și bucurie am alergat către tata care se pregătea să încheie o sesiune de excavații.
– Ți-am promis că îl voi găsi și iată-l! Medalionul lui Decebal , am strigat eu nespus de fericită .
– Nu pot să cred !Acesta este medalionul lui Decebal? Sunt mândru de tine, Daria!
– Cei de la muzeu vor fi fericiți să afle că investiția nu a fost în zadar, am exclamat eu fericită.
– Ai avut dreptate! Medalionul chiar există. Am reușit doar datorită ție !
– Niciodată să nu renunți la visul tău, tată!
Autor: Mendy Daria Matei – Premiul III, clasa a VI-a, Colegiul de Artă „Carmen Sylva”, Ploiești
Foto: Muzeul Județean de Arheologie Prahova
Istoria, așa cum o văd copiii. Matei Ioan Marin deschide „File” din perioada comunistă
Istoria, așa cum o văd copiii. Filip Tudor ne prezintă „Astăzi, ROMÂNIA…”
Istoria, așa cum o văd copiii. Filip Șerban Jeca surprinde în „Cuptorul” ororile războiului
