Elevii care au participat la cea de-a cincea ediție a Concursului Național de Scurte Povestiri „Vreau să povestesc”, organizat de Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Prahova, au reușit să surprindă datorită lucrărilor pe care le-au realizat și le-au prezentat în fața juriului.
Cum este văzută istoria României prin ochii copiilor puteți descoperi citind poveștile premiate în cadrul concursului, povești pe care Ordinea Zilei le va publica rând pe rând.
Rahela-Ruth Rădeanu, elevă în clasa a VIII-a la Școala Gimnazială comuna Parța din județul Timiș, transmite prin lucrarea sa „O ultimă scrisoare” mesajul dureros al familiilor distruse de război. Povestea sa a primit din partea juriului premiul II.
O ultimă scrisoare
Vântul sufla rece peste câmpurile de la marginea satului Mărășești. Era 27 august 1916, o zi care a rămas adânc în sufletul meu, deși aveam doar 11 ani.
Tata, Vasile, plecase pe front. De atunci, totul s-a schimbat: casa părea mai goală, iar mama, Viorica, era mai tăcută pe zi ce trecea. Eu aveam grijă de fratele meu, Ion, care era cu 4 ani mai mic decât mine. Deși războiul părea să ne fi furat liniștea, noi, copiii, încercam să ne păstrăm bucuria în felul nostru. Uneori, ne mai jucam diverse jocuri precum țurca, de-a v-ați ascunselea și de-a prinselea. Dar dintre toate, preferatul meu era săritul caprei. Mi se părea foarte amuzant deoarece un copil se așeza cu spatele la ceilalți și spunea „capra”, iar mai apoi sărea. Înainte de începerea războiului, mă mai jucam cu acele păpuși din cârpe. Acum…jocurile noastre sunt întrerupte de fragmente ciudate venite din depărtare, dar foarte înspăimântătoare.
În acea dimineață, mama m-a chemat la ea să-mi împletească părul. În timp ce-mi împletea părul, fredona încet o doină românească. Mâinile fine ale mamei îmi alunecau lin prin păr. Mă uit la ochii ei căprui ca două migdale ce emană o dragoste călduroasă și sinceră de mamă. Mama îmi este ființa cea mai dragă pe care o iubesc atât de mult încât nu pot exprima în cuvinte. După ce a terminat de împletit codițele, și-a strâns câteva lucruri într-o sacoșă și mi-a spus:
- Ana, am să plec până în satul vecin. Noi am rămas fără făină și se zvonește că acolo s-ar mai găsi. Voi încerca să aduc și niște lapte, mi-a spus ea încercând să pară liniștită.
- Și cum rămâne cu noi? am întrebat cu inima mică cât un bob de grâu.
- Vă las în grija lui tanti Ileana, vecina noastră, care ne ajută cu tot ce poate de când tatăl vostru a plecat pe front. Mă voi întoarce până diseară, vă promit. Ai grijă de Ion, aveți grijă unul de altul, căci doar pe voi vă mai am.
Am îmbrățișat-o strâns pe mama, privind tăcuți cum iese pe ușă.
- Ion, haide repede la geam.
O privim cum închide ușor ușa porții cu un lemn uzat. Am fost atât de concentrați pe mama, încât nici nu am observat când a intrat pe ușă tanti Ileana:
- Haideți, dragii mei copilași, duceți-vă de vă jucați afară în curte. Doar știți regulile: în caz de auziți un zgomot ca o bubuitură, intrați repejor în casă.
Ieșind afară, orele au trecut repede…În timp ce ne jucam, am observat o umbră de îngrijorare pe fața frățiorului meu, așa că l-am luat în brațe și l-am asigurat că totul va fi bine, iar mama se va întoarce până se va lăsa întunericul.
Seara, tanti Ileana ne-a așezat lângă sobă cu o farfurie cu mămăligă caldă și puțină brânză. Ion a mâncat repede, înfulecând toată farfuria ca și cum ar fi fost o nimica toată. Eu în schimb am luat doar o lingură și am privit în gol spre flăcările din sobă. În mintea mea alergau cu o viteză incredibilă tot felul de gânduri și întrebări lipsite de răspuns: Când se va întoarce mama acasă? Tata este bine acolo pe front? Oare tatei îi este foame?. O imagine ștearsă a unei familii care mânca la căldura focului mi-a trecut pentru o fracțiune de secundă prin minte. Apoi, mi-am dat seama că persoanele din imagine suntem noi, înainte ca războiul să ne răpească tatăl și să ne bântuie visele. Pe când începeam să mă pierd cu totul în gânduri, o voce subțire și răgușită, aproape stinsă, m-a readus la realitate:
- Ana, de ce nu mai vine mama?
- Nu știu, dar se va întoarce cu siguranță. Nu-ți face griji, a promis că va veni înapoi.
Tanti Ileana ne-a luat pe amândoi în brațe într-o îmbrățișare liniștitoare. Cu toate că ea era foarte amabilă cu noi și grijulie, noi tot aveam un gol în suflet. În noaptea aceea, tanti Ileana ne-a luat pe amândoi în pat lângă ea și ne-a adormit cu o melodie duioasă pe care o mai auzisem la mama uneori, în timp ce făcea de mâncare.
Săptămânile au trecut și mama nu s-a mai întors. Atunci am înțeles că avea să nu se mai întoarcă niciodată.
Războiul se agrava cu fiecare zi care trecea, iar zgomotul împușcăturilor se auzea din ce în ce mai tare și mai aproape. Tanti Ileana a înțeles pericolul și ne-a amenajat în beci un locșor al nostru, unde eram cât de cât protejați de sunetul răsunător al obuzelor. Din când în când, se auzeau strigăte și copite de cai. Pe fereastra micuță am văzut soldații care treceau în grabă prin fața casei noastre. Printre ei, erau și soldați foarte murdari, ba chiar răniți. Ion tremura la fiecare zgomot, iar eu eram îngrozită. Dintr-o dată, glasul fratelui meu s-a făcut auzit printre toate acele bubuituri din depărtare:
- Ana, crezi că tata mai vine?
- Sigur că da. Se vor întoarce amândoi, i-am răspuns, deși lacrimile îmi împăienjeneau ochii.
După șase luni în care tanti Ileana a stat cu noi în beci și ne învăța lecții valoroase precum bunătatea, răbdarea, iubirea, ne-a hrănit și a avut grijă de noi, s-a făcut liniște. Pe uliță au apărut soldații români. Unul dintre ei avea fața prăfuită, însă tot am putut să-i zăresc expresia pătată de spaimă. S-a apropiat calm de mine și m-a întrebat:
- Tu ești fiica lui Vasile?
Am dat șovăielnic din cap, fără să spun nimic. Soldatul mi-a zâmbit. Surprinsă de întrebarea și gestul lui, l-am întrebat ce face tata.
- Tată tău a fost un om curajos. A luptat pentru țară și pentru voi.
Lacrimile mi-au inundat ochii. Nu știam dacă tata mai trăiește, dar, în clipa aceea, am simțit că trebuia să fiu puternică, așa cum a fost și el. Văzând că mă abțineam să nu plâng, mi-a întins o bucată de hârtie ușor murdară de pământ. M-am uitat la ea cu atenție. Părea o scrisoare. Am deschis-o cu grijă. Am recunoscut imediat scrisul tatei:
„Draga mea fetiță, Ana,
dacă primești această scrisoare înseamnă că eu nu voi mai putea fi lângă tine de acum. Chiar dacă ochii mei nu te vor mai vedea și brațele nu te vor mai putea îmbrățișa, inima mea va fi mereu lângă tine și Ion. Fii curajoasă, Ana mea! Ține minte că dragostea mea nu se va stinge niciodată și că, indiferent unde mă aflu, voi fi mereu cu voi în gând și în suflet.
Cu multă iubire, tatăl tău care vă poartă în suflet.”
Am strâns scrisoarea la piept și am simțit că îmi fuge pământul de sub picioare. Lacrimi sărate au început să-mi șiroiască pe față, dar nu erau doar lacrimi de tristețe, simțeam curaj și speranță. Tata era departe, într-un loc în care vom ajunge cu toții cândva, dar în acel moment îi simțeam prezența lângă mine mai mult ca niciodată.
După ce soldații au plecat, Ion s-a apropiat de mine și m-a prins de mână. M-am întors spre el și i-am șoptit:
- Va fi bine…ne avem unul pe altul și asta contează. Trebuie să fim curajoși așa cum ne-a învățat tata și să avem grijă unul de altul, așa cum i-am promis mamei.
Tanti Ileana ne privea tăcută din pragul casei, parcă presimțind acest moment. Ne-a chemat la ea și ne-a luat în brațe. Am aruncat o ultimă privire spre poarta pe care, cândva, soseau acasă mama și tata și am intrat în casă toți trei.
Autor: Rahela-Ruth Rădeanu – Premiul II, elevă în clasa a VIII-a la Școala Gimnazială comuna Parța din județul Timiș
Foto: Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Prahova
Istoria așa cum o văd copiii. Maria Vasile o evocă în „Seara de poveste” pe Ecaterina Teodoroiu
Istoria așa cum o văd copiii. Tudor Filip aduce un omagiu României în povestea sa „Veșnică rămâi”
