La 31 martie, creștinii îl sărbătoresc pe Sfântul Mucenic Ipatie, Episcopul Gangrei. Ipatie, Sfântul episcop al cetății Gangrelor, a fost unul din cei 380 de Sfinți Părinți care au luat parte la întâiul Sinod, care a avut loc în Niceea, în anul 325, pe vremea împărăției marelui Constantin (306-337).
Despre Sfântul Mucenic Ipatie se spune că „avea de la Dumnezeu mare putere în facerea de minuni, pentru că tămăduia toate neputințele și izgonea diavolii”.
Legenda spune că, într-un sat, apele cele amare care curgeau din munți, Sfântul Mucenic Ipatie le-a făcut dulci; și în alt loc sfântul a scos cu rugăciunea un izvor de ape calde, care ajuta la tămăduirea oamenilor.
Totodată, se spune că acest sfânt a omorât un balaur înfricoșător.
După moartea marelui Constantin, a urmat fiul său Constantie (337-361), timp în care un balaur mare s-a târât în palatul împărătesc devenind păznic la cămările cele de vistierie, în care era aurul și toată bogăția împărătească. Și, punându-și capul în ușă, balaurul înfricoșător nu lăsa pe nimeni să se apropie.
Împăratul, speriat, a rugat prin scrisori pe sfințitul lui Dumnezeu, Ipatie, ca să vină în Constantinopol, recunoscut fiindu-i numele sfântului, pentru minunile ce le făcea cu harul lui Hristos. Împăratul l-a întâmpinat pe sfânt cu plecăciuni până la pământ. Primindu-l cu toată cinstea, împăratul a cerut ca prin rugăciune, sfântul să izgonească pe balaur din vistieriile împărătești, pentru că nici o putere omenească nu a putut să-l alunge, deși foarte mulți au încercat, dar fără vreun folos.
Sfântul Ipatie a zis: „Nu poate rugăciunea noastră, o, împărate; însă poate credința ta către Dumnezeu!”. Și, închinându-se până la pământ, s-a rugat multă vreme. După aceea, ridicându-se, el a zis către împărat: „În mijlocul alergării de cai, unde este chipul tatălui tău, poruncește să se pregătească un cuptor și să-l aprindă foarte tare și să aștepte până ce voi veni acolo”. Astfel, îndată, pregătindu-se cuptorul și aprinzându-l, făcătorul de minuni, Sfântul Ipatie, luând toiagul său cel arhieresc, a mers la cămările împărătești și, porțile vistieriilor deschizându-le, a bătut pe balaur cu toiagul. Și tot poporul împreună cu împăratul priveau de departe, fiind cuprinși de frică, pentru că vedeau că nu iese balaurul și cum ziua se sfârșea, așteptau cu toții ca să fie omorât și sfântul de către balaur, așa cum s-a mai întâmplat și cu alți preoți.
Arhiereul, însă, ridicându-și ochii la cer și chemând pe Domnul într-ajutor, și-a băgat toiagul în gura balaurului și a zis: „În numele Domnului meu Iisus Hristos, urmează-mi mie!”.
Iar balaurul, apucându-se cu dinții de toiag, urma pe sfânt că un rob legat, căci cu adevărat îl legase cu dumnezeiasca putere, marele făcător de minuni. Și, ieșind fericitul din vistieriile împărătești, tot locul alergării de cai și târgul l-a înconjurat, ducând pe balaur. Iar cei ce priveau, văzând pe balaurul acela ținându-se de toiag și târându-se, s-au înspăimântat și s-au mirat foarte tare, pentru că balaurul, chiar dacă avea o lungime de șaizeci de coți, era tare înfricoșat.
Apropiindu-se sfântul de cuptorul cel aprins care ardea cu mare văpaie, a zis către balaur: „În numele lui Hristos, pe Care și eu cel neînsemnat Îl propovăduiesc, îți poruncesc să intri în mijlocul focului acestuia”. Iar înfricoșatul balaur plecându-se, s-a aruncat cu mare repeziciune în cuptorul cel înfocat și a ars în mijlocul cuptorului. Oamenii au privit fascinați această întâmplare, preamărind pe Dumnezeu care l-a arătat lumii pe acest luminător și făcător de minuni, în zilele vieții lor.
Atunci, împăratul a dat mare mulțumire lui Dumnezeu și alesului Său, Sfântului Ipatie, și-l cinstea pe fericitul ca pe un tată al său. Și a poruncit să zugrăvească pe o scândurica chipul sfântului și în vistieriile împărătești chipul aceluia să-l pună spre gonirea puterii celei potrivnice. Iar pe sfântul, cinstindu-l cu daruri și cu dragoste, sărutându-l l-a eliberat, permițându-i să meargă într-ale sale.
Dar, pe când mergea sfântul la locul său, niște oameni răi, care țineau de eresul lui Novațian, cu gânduri negative asupra arhiereului lui Dumnezeu, s-au ascuns în calea lui, într-un loc strâmt, lângă o râpă de munte și lângă un mal, înarmați cu săbii și cu ciomege. Apoi deodată, fără de veste, ei au s-au năpustit asupra lui ca niște fiare sălbatice, supunându-l la chinuri și bătăi. În cele din urmă, ei l-au aruncat într-o prăpastie. Iar sfântul, fiind abia viu, și-a înălțat mâinile în sus și, ridicându-și ochii la cer – precum altă dată Sfântul întâiul Mucenic Ștefan -, se rugă pentru cei ce l-au ucis și zicea: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!”. Și, în acest timp de rugăciune, o femeie, cu gânduri rele, luând o piatră, a lovit pe sfântul direct în cap și l-a omorât. Sufletul lui cel sfânt a ieșit îndată din legăturile trupești, mergând direct la Dumnezeu.
După aceea ucigașii, luând trupul sfântului, l-au ascuns în niște paie ce erau acolo aproape și au plecat mai departe să își vadă de viața lor. Dar n-a zăbovit asupra lor pedeapsa lui Dumnezeu, răsplătind sângele cel nevinovat. Căci mai întâi, femeia aceea s-a bătut singură cu aceeași piatră cu care l-a omorât pe sfânt, precum și toți cei din grup au pătimit, de asemena, cumplit.
Mai târziu, plugarul, proprietarul paielor, neștiind nimic despre uciderea cea nedreaptă ce se făcuse, a mers să ia paie pentru animalul său și a auzit glas de îngeri cântând și se minuna, neștiind ce înseamnă aceasta. Dar pe când lua paie, a găsit trupul cel mort, plin de răni de la bătăi și nu îi venea să creadă că este adevărat. A recunoscut pe episcopul său, Sfântul Ipatie, și îndată a alergat la sătenii săi și a vestit în toată cetatea. Locuitorii cetății Gangrelor au luat cinstitul trup al sfântului părinte și păstor și l-au îngropat cu cinste, la un loc însemnat.
Se spune că femeia care se bătuse crunt cu piatra, precum și acei oameni răi care au lovit sfântul, cu toții au dobândit tămăduire la mormântul sfântului, care, și după moarte, arătându-și bunătatea vrăjmașilor, i-a făcut pe toți sănătoși.
Totodată, multe alte minuni și tămăduiri li s-au arătat oamenilor, care veneau la mormântul sfântului, cu rugăciune și credință.
