Alin Stoica ține în glasul său sufletele publicului, fiind cunoscut întregii lumi drept „tenorul inimilor”. Vocea sa a cucerit mii și mii de iubitori ai muzicii de calitate, fiind auzită atât în țară cât și în străinătate.
Trăiește cu bucurie fiecare rol care îi este încredințat, în repertoriul său regăsindu-se Pinkerton din Madama Butterfly, Don José din Carmen, Turiddu din Cavalleria Rusticana, Alfredo din La Traviata, Rodolfo din Boema, Mario Cavaradossi din Tosca, Hamlet din Hamlet de Franco Faccio și Ciprian Porumbescu din Lăsați-mă să cânt.
„Dar rolul meu de suflet rămâne Ciprian Porumbescu din Lăsați-mă să cânt. Acolo este ceva care mă atinge într-un loc foarte adânc. Poate pentru că este un personaj românesc, poate pentru că are în el sensibilitate, destin, ideal, noblețe, poate pentru că poartă o anumită vibrație a neamului nostru. Îl ador, sincer, și de fiecare dată când îl interpretez am sentimentul că nu joc doar un rol, ci mă întâlnesc cu o parte foarte intimă din mine. Este rolul în care inima mea intră cel mai firesc.”, mărturisește interlocutorul Ordinea Zilei.
Muzica pentru el a fost o formă de vindecare, astfel că a ales să ajute alți oameni să-și găsească leac pentru suflet prin frumosul pe care tenorul îl dăruiește cu fiecare apariție a sa pe scenă. O face firesc, în spatele generozității sale stând o poveste de viață care pune într-o lumina completă omul Alin Stoica.
„Povestea mea muzicală nu a început într-o familie de artiști, ci într-o casă în care muzica era iubită sincer, firesc, ca o formă de lumină. Am fost crescut de bunicii mei, oamenii care mi-au devenit părinți în adevăratul sens al cuvântului. Ei m-au format, ei m-au ținut drept, ei mi-au pus în suflet ideea de respect, de muncă și de demnitate. Bunicul meu iubea enorm muzica și în casă se ascultau casete, discuri, voci mari, colinde, canzonete, opere. Fără să-mi dau seama, acolo s-a așezat prima cărămidă a destinului meu”, spune artistul.
„Muzica poate mângâia, poate vindeca, poate spune ceea ce sufletul nu reușește singur să rostească”
Își amintește cu nostalgie de acele vremuri, când primul său contact viu cu muzica a fost prin colinde. Mergea an de an la colindat, asculta Madrigalul, asculta mari voci, iar acel univers avea pentru el ceva aproape sfânt. „Cred că acolo s-a trezit în mine primul adevăr legat de voce: că muzica poate mângâia, poate vindeca, poate spune ceea ce sufletul nu reușește singur să rostească. Mai târziu, am înțeles că talentul meu muzical a fost, în fond, descoperit cântând colinde.”, nuanțează tenorul.
Până în clasa a VIII-a nu s-a vizualizat nici măcar o secundă pe scenă. Era atras de matematică și informatică, venea dintr-o zonă de mate-info și nu avea un background muzical clasic, nu studiase un instrument din copilărie. Alin Stoica nu a avut acel traseu tipic al copilului „născut pentru conservator”.
„Dar Dumnezeu și viața au propriul lor fel de a așeza lucrurile. Nașa mea a observat că în vocea mea e ceva aparte și a insistat să fiu testat. Așa am ajuns la Liceul de Muzică „Dinu Lipatti”, unde am întâlnit-o pe profesoara Cristina Măgureanu, omul care a văzut în mine nu doar o voce, ci un drum. Acolo s-a produs cotitura. Din acel moment, muzica nu a mai fost doar o posibilitate, ci chemarea mea.
Mai târziu, pe acest drum, au apărut și idolii, vocile care m-au marcat și care mi-au dat repere. Luciano Pavarotti a fost pentru mine o revelație, iar un disc cu el, „O sole mio”, m-a impresionat profund. L-am ascultat și pe Plácido Domingo, i-am admirat pe marii tenori, dar dincolo de admirație, ceea ce simțeam era că undeva, în mine, se deschide o ușă. Și odată deschisă, n-am mai putut să o închid niciodată.”, precizează interlocutorul Ordinea Zilei.
Formarea sa serioasă în acest domeniu a început la Liceul de Muzică „Dinu Lipatti” din București, locul despre care spune că i-a permis să intre în acest univers fascinant. În cadrul acestei școli a făcut primii pași importanți și a început să înțeleagă ce înseamnă disciplina muzicală, rigoarea, studiul, răbdarea și respectul pentru voce.
„Pentru un copil venit dintr-o zonă fără pregătire muzicală sistematică, trecerea aceasta a fost mare și nu a fost deloc ușoară, dar a fost una providențială. În acea perioadă, profesoara Cristina Măgureanu a avut un rol esențial. Ea a fost primul om care mi-a pus în mână, la propriu și la figurat, începutul acestui drum. A văzut în mine o direcție, înainte ca eu însumi să am curajul să o văd clar. Sunt oameni care intră în viața ta și îți schimbă destinul fără zgomot, doar prin ochiul lor bun, prin intuiție, prin credință în tine. Pentru mine, doamna profesoară a fost unul dintre acești oameni.”, subliniază muzicianul.
„Canto-ul este o școală a vieții întregi”
A urmat apoi Universitatea Națională de Muzică din București, Facultatea de Interpretare Muzicală, secția canto, iar aici lucrurile s-au așezat la un alt nivel. „Am început să mă construiesc cu adevărat ca artist”, punctează Alin Stoica.
În formarea sa, un nume fundamental este cel al maestrului Ionel Voineag, sub îndrumarea căruia și-a consolidat identitatea vocală și înțelegerea profundă a repertoriului.
Interlocutorul Ordinea Zilei apreciază că i-a oferit nu doar tehnică, ci și un anumit fel de a privi profesia: cu seriozitate, cu noblețe și cu responsabilitate.
Pe lângă studiile academice, tenorul a avut șansa să se perfecționeze și prin masterclass-uri cu artiști importanți, între care Marina Krilovici, Rockwell Blake, Mariana Nicolesco și Liora Maurer. „Toate aceste întâlniri m-au ajutat să cresc, să mă verific, să mă descopăr și să înțeleg că un artist adevărat nu termină niciodată de învățat. Canto-ul este o școală a vieții întregi.”, nuanțează artistul.
Pe drumul acesta pe care l-a parcurs etapă cu etapă nu a fost singur, ci a avut alături oameni care l-au ajutat și pentru care are toată recunoștința.
CITEȘTE ȘI: FARĂ LIMITE! Mariano Castro, un soldat al artei care luptă pentru o lume mai bună
„Eu nu sunt unul dintre acei oameni care cred că s-au făcut singuri. În viața mea au existat oameni providențiali, oameni fără de care drumul ar fi fost altul sau poate mult mai greu. Primul sprijin a venit din familie, de la bunicii mei, care mi-au fost și mamă, și tată, și adăpost. Ei m-au crescut, ei au crezut în mine, ei au mers cu mine de mână când încă nu știam ce mă așteaptă. Fără ei, omul Alin Stoica nu ar fi fost ceea ce este.
Nașa mea a avut, de asemenea, un rol decisiv. Ea a fost cea care a observat vocea mea și a avut inspirația să spună: „Copilul acesta trebuie dus să fie ascultat!” Poate părea un gest simplu, dar uneori exact un astfel de gest schimbă tot. Apoi a venit doamna profesoară Cristina Măgureanu, care m-a orientat, m-a încurajat și mi-a dat primul impuls serios. Când un om cu experiență vede ceva în tine, începi și tu să te uiți la tine cu alți ochi.
Pe plan artistic, maestrul Ionel Voineag este una dintre figurile esențiale ale formării mele. De la el am învățat nu doar sunet, ci și ținută artistică, răbdare, rigoare, simț al stilului și acea demnitate a tenorului care nu se măsoară doar în acute, ci și în felul în care îți porți profesia. Au mai existat și alți oameni importanți pe parcurs, profesori, dirijori, colegi, artiști de la care am furat cu ochii și cu sufletul. Dar dacă ar fi să mă gândesc la rădăcina drumului meu, aș spune așa: bunicii mei m-au crescut, nașa mea m-a trimis la ușă, Cristina Măgureanu a deschis-o, iar Ionel Voineag m-a ajutat să înțeleg ce înseamnă să merg mai departe prin ea.”, subliniază cu respect muzicianul.
Alin Stoica nu a pornit pe drumul muzicii cu planul clar că va deveni tenor, mai ales că venea dintr-o zonă cu totul diferită, în care era atras de matematică și informatică. Și-a imaginat cu totul altă direcție de viață, dar vocea a fost cea care l-a ales și l-a pus pe acest traseu. „Nu studiasem un instrument din copilărie și nu aveam acea bază clasică pe care o au mulți dintre cei care intră devreme în lumea muzicii. Tocmai de aceea, intrarea mea în canto a fost și mai puternică: a fost ca o chemare care m-a luat prin surprindere.
Vocea m-a ales pe mine, așa simt. După primele întâlniri serioase cu profesorii, după primele probe, după primele revelații, am înțeles că aceasta este calea prin care pot spune cel mai bine cine sunt. Vocea umană este un instrument cu totul special, pentru că nu îl ții în mâini, îl porți în trup și în suflet. Când cânți, nu poți separa omul de artist. De aceea canto-ul m-a atras și m-a cucerit definitiv. În el am simțit și libertate, și responsabilitate, și adevăr”, argumentează interlocutorul Ordinea Zilei.
„Luciano Pavarotti rămâne pentru mine un model absolut”
Admiră mulți artiști, dar Luciano Pavarotti rămâne pentru el un model absolut și nu doar pentru vocea lui extraordinară, luminoasă, recognoscibilă de la primul sunet, ci și pentru ceea ce a însemnat el ca fenomen uman și artistic. A fost muzicianul care avut darul rar de a aduce opera mai aproape de toți, de a o scoate dintr-o zonă considerată elitistă și de a o pune în inima publicului larg, fără să îi scadă noblețea. „A făcut muzica mare accesibilă fără să o simplifice, iar asta este o formă de geniu. Poate tocmai de aceea îl admir atât de mult: pentru că a fost un uriaș și, în același timp, a știut să rămână aproape de oameni.”, declară Alin Stoica.
CITEȘTE ȘI: FĂRĂ LIMITE! Feras Sarmini, artistul a cărui inimă bate doar pe ritmuri muzicale
În același timp, mai spune că îl iubește enorm și pe Mario Lanza, despre care consideră că are ceva aproape ireal: frumusețea timbrului, emoția directă, acel amestec de cinema, lirism și foc interior care te cucerește imediat. „Iar Franco Corelli este o altă voce care m-a impresionat mereu profund – o voce incredibilă, cu forță, noblețe, magnetism și o autoritate artistică rară. Sunt voci diferite, personalități diferite, dar toate trei au lăsat în mine o urmă puternică. Din fiecare înveți altceva, iar din toți trei înveți, de fapt, cât de mare poate deveni glasul omenesc atunci când trece dincolo de simpla tehnică și ajunge în legendă.”, completează interlocutorul Ordinea Zilei.
„Acolo unde viața îți ia ceva, uneori Dumnezeu îți pune în mână un alt fel de sens”
În timpul dialogului purtat, l-am rugat să-mi vorbească despre copilul Alin Stoica. Privind cu nostalgie în urmă, mărturisește că a fost un un copil sensibil, dornic de iubire, cu multă imaginație și cu o nevoie foarte mare de căldură sufletească. Interlocutorul Ordinea Zilei spune că a avut o copilărie care a purtat în ea și lumină, și durere. Faptul că și-a pierdut mama la o vârstă fragedă s-a transformat într-o rană care l-a însoțit mereu. „Bunicii mei mi-au oferit dragoste, stabilitate, educație și sentimentul că, indiferent ce se întâmplă, există un loc în care sufletul meu este ținut în brațe. Muzica a venit în acest gol și, într-un fel, m-a ajutat să supraviețuiesc lăuntric. Acolo unde viața îți ia ceva, uneori Dumnezeu îți pune în mână un alt fel de sens.”, adaugă tenorul.
Totodată, insistă asupra faptului că pentru un artist sprijinul celor apropiați este vital. „Publicul îți dă aripi, dar cei apropiați îți țin sufletul întreg. Viața unui artist nu este făcută doar din aplauze și lumină, ci și din oboseală, îndoieli, presiune, frică, responsabilitate, singurătate și luptă interioară. În astfel de momente, sprijinul celor apropiați face diferența dintre un om care rezistă și unul care se risipește. Un artist are nevoie să fie iubit și în afara scenei, nu doar admirat pe scenă. Are nevoie de acei oameni în fața cărora poate coborî armura, în fața cărora nu trebuie să fie rol, succes, imagine, ci pur și simplu om. Eu cred foarte mult în puterea echilibrului afectiv. Și cred că atunci când ai lângă tine oameni care te susțin sincer, cânți altfel. Mai adânc, mai limpede, mai adevărat.”, atrage atenția Alin Stoica.
Le transmite copiilor care își doresc să urmeze un drum similar cu al său că trebuie să știe de la început că muzica nu este doar frumusețe, ci și rigoare. „Nu este doar aplauze, ci și foarte multă singurătate. Nu este doar scenă, ci și ore de studiu când nimeni nu te vede. Performanța în muzică cere disciplină, renunțări, grijă de sine, răbdare și o luptă permanentă cu propriile limite. Canto-ul, mai ales, este o meserie în care nu poți trișa. Instrumentul ești tu. Dacă sufletul tău e tulburat, dacă trupul tău nu e în echilibru, dacă mintea ta nu e limpede, toate se aud.”, susține tenorul.
Dar toate aceste greutăți vin la pachet și cu infinite satisfacții pe care cu greu le poți compara cu altceva. „Să urci pe scenă și să simți că ai atins inima unui om, să vezi o sală respirând odată cu tine, să știi că o arie sau un rol a lăsat ceva frumos în sufletul cuiva – asta merită mult. Copilăria mea m-a făcut vulnerabil, dar tot ea m-a învățat să caut vindecarea în frumos. Iar muzica a fost, pentru mine, una dintre cele mai mari forme de vindecare.”, explică interlocutorul Ordinea Zilei.
Lăsați-mă să cânt!
Pe parcursul carierei sale a avut șansa și bucuria de a trăi multe roluri frumoase și importante, iar fiecare a pus o cărămidă în devenirea sa artistică. În repertoriul său se regăsesc Pinkerton din Madama Butterfly, Don José din Carmen, Turiddu din Cavalleria Rusticana, Alfredo din La Traviata, Rodolfo din Boema, Mario Cavaradossi din Tosca, Hamlet din Hamlet de Franco Faccio și Ciprian Porumbescu din Lăsați-mă să cânt.„Toate acestea m-au format, m-au provocat și m-au obligat să mă dăruiesc total. Dacă ar fi să vorbesc despre un rol extrem de ofertant pentru un tenor, aș spune fără ezitare Mario Cavaradossi. Este un rol care pune extraordinar în lumină calitățile tenorului: lirismul, eroismul, pasiunea, forța dramatică, noblețea frazei muzicale. Îmi face o mare plăcere să-l cânt, pentru că simt că îmi permite să arăt nu doar voce, ci și temperament, tensiune, viață. Cavaradossi e unul dintre acele roluri care îți cer tot și tocmai de aceea îți și oferă mult.Dar rolul meu de suflet rămâne Ciprian Porumbescu din Lăsați-mă să cânt. Acolo este ceva care mă atinge într-un loc foarte adânc. Poate pentru că este un personaj românesc, poate pentru că are în el sensibilitate, destin, ideal, noblețe, poate pentru că poartă o anumită vibrație a neamului nostru. Îl ador, sincer, și de fiecare dată când îl interpretez am sentimentul că nu joc doar un rol, ci mă întâlnesc cu o parte foarte intimă din mine. Este rolul în care inima mea intră cel mai firesc.Turiddu a fost pentru mine un alt prag de maturizare, un rol greu, intens, un adevărat test de maturitate vocală și de forță dramatică. Alfredo mi-a rămas aproape de suflet fiindcă prin el am debutat și am deschis o poartă mare. Rodolfo are acel parfum puccinian de poezie și tinerețe. Don José te consumă și te obligă să intri în zone omenești foarte tulburi. Pinkerton îți cere să porți o contradicție puternică. Hamlet aduce o altă noblețe, alt tip de introspecție. Fiecare m-a crescut. Dar dacă mă întrebați unde bate cel mai personal inima mea, răspunsul este: Ciprian.”, indică Alin Stoica.
În același context, precizează că rolul pe care i-ar plăcea foarte mult să îl cânte, la momentul potrivit, este Radames din Aida de Giuseppe Verdi. În opinia sa, este un rol mare, impunător, care cere nu doar voce, ci și maturitate artistică, echilibru, experiență și o anumită așezare interioară.„Nu cred în graba de a cuceri un rol doar pentru că îl dorești. Cred că fiecare partitură serioasă trebuie întâlnită atunci când ești cu adevărat pregătit pentru ea. Radames are eroism, lirism, tensiune, visare și măreție. Este unul dintre acele roluri care pentru orice tenor înseamnă o bornă importantă. Și tocmai pentru că îl respect, îl aștept cu răbdare. Eu cred că rolurile vin în viața noastră atunci când trebuie. Unele le alegem noi, dar pe cele mari, de multe ori, simți că ele te aleg pe tine.”, comentează muzicianul.Totodată, amintește faptul că pentru un tenor echipa este esențială. Un tenor poate fi în formă maximă, poate avea o seară splendidă, dar opera nu se face singur. Este o artă de echipă, o construcție vie, în care fiecare om contează: dirijorul, regizorul, partenerii de scenă, orchestra, corul, maeștrii de culise, tehnicienii, sufleurul, oamenii care fac lumina, decorul, tot mecanismul nevăzut care susține miracolul văzut. Un spectacol reușit este întotdeauna o victorie colectivă.În același timp, pentru un tenor echipa înseamnă și altceva: încredere. „Când simți că ești susținut, că oamenii respiră cu tine, că muzica curge organic, poți să te dăruiești complet. Atunci scena se transformă într-un spațiu viu, în care nu mai e vorba doar despre tine, ci despre o energie comună care ajunge la public. Iar publicul simte imediat când ceea ce vede este viu și adevărat.”, susține Alin Stoica.Referitor la partiturile cele mai dragi sufletului său, din nou, îl pune pe primul loc, fără ezitare, pe Ciprian Porumbescu din Lăsați-mă să cânt, precizând că este rolul său de suflet pe care îl iubește pentru că are o noblețe specială, o sensibilitate românească foarte adâncă și o frumusețe care nu ține doar de muzică, ci și de spirit. „De fiecare dată când îl interpretez, simt că acolo este ceva foarte personal din mine.”, afirmă artistul.Pe locul al doilea îl nominalizează pe Mario Cavaradossi din Tosca. „Este un rol extraordinar pentru un tenor, unul dintre acele roluri care te așază în lumină dacă știi să-l porți cu adevăr. Îți cere pasiune, amplitudine, eleganță și dramatism. Îmi face o mare plăcere să îl cânt și simt că pune foarte bine în valoare ceea ce iubesc eu la un personaj tenoristic: arderea interioară și frumusețea frazei.”, argumentează tenorul.Clasamentul continuă cu Turiddu din Cavalleria Rusticana. „Este un rol intens, aspru, viu, un rol care m-a provocat enorm și m-a făcut să cresc. În el nu te poți ascunde. Trebuie să fii total, să intri în carne vie, să duci până la capăt dramatismul și adevărul. Pentru mine, Turiddu rămâne un punct de maturizare artistică.”. Urmează Pinkerton din Madama Butterfly. „Este un rol complex, pentru că poartă în el o frumusețe muzicală mare, dar și o contradicție umană puternică. Puccini îți dă în acest personaj o linie vocală superbă, dar te obligă și să înțelegi fragilitatea, egoismul și drama pe care o provoacă. Tocmai de aceea e un rol important și greu.”Iar pe poziția a cincea se află Hamlet din opera lui Franco Faccio. „Este un rol aparte, cu altă textură, altă noblețe, alt tip de interioritate. Mă atrage în el dimensiunea reflexivă, tensiunea intelectuală și emoțională, felul în care personajul trăiește între întrebare și destin. Pentru un artist, astfel de întâlniri sunt foarte prețioase. Asta nu înseamnă că uit de Alfredo, Rodolfo sau Don José. Alfredo are în el tinerețe, rană și sinceritate; Rodolfo are poezie și parfum puccinian; Don José e foc și prăbușire. Sunt roluri care fac parte din mine și care mi-au modelat traseul.”, detaliază Alin Stoica.De asemenea, Giuseppe Verdi este unul dintre compozitorii pe care îi admiră profund. La Verdi îl impresionează forța de a construi caractere vii, mari, puternice, dar și felul în care muzica lui merge direct în inimă. „La el există măreție, teatru, destin, o anumită verticalitate umană și artistică pe care o simți imediat. Verdi nu scrie doar frumos, el scrie cu sânge, cu adevăr și cu instinct scenic extraordinar.”În același timp, vorbește și despre geniul lui Giacomo Puccini. „Puccini este compozitorul care știe să pună emoția în carne vie, să facă din muzică respirație, lacrimă, dor, tandrețe, durere și iubire. Dacă Verdi ridică uneori coloane de forță, Puccini atinge adesea direct fibra umană. Eu îi admir enorm pe amândoi, pentru că fiecare, în felul său, a ridicat opera la o formă de frumusețe aproape ireală.”
Momente definitorii în cariera saMuzica i-a permis să dezvolte o serie de colaborări importante, despre care crede că s-au transformat în momente care rămân definitorii în parcursul său. „ Unul dintre ele este, fără îndoială, premiul Luciano Pavarotti obținut la Sarzana în 2017, alături de Premiul Publicului și Premiul al II-lea. A fost un moment imens, nu doar pentru CV, ci pentru sufletul meu. A însemnat validare, muncă recunoscută și o legătură simbolică extraordinară cu un nume pe care îl iubesc profund. Datorită acestei reușite, am primit invitația de a cânta la concertul omagial dedicat lui Luciano Pavarotti la Arena di Verona, alături de nume uriașe precum Plácido Domingo, José Carreras, Andrea Bocelli, Angela Gheorghiu, Zucchero, Eros Ramazzotti, Gheorghe Zamfir și mulți alții.
Foarte drag sufletului meu este și tot ce înseamnă Vaticanul. Prima invitație la Concerto di Natale a venit în 2023, când am cântat la Roma și am avut binecuvântarea întâlnirii cu Papa Francisc, un moment pe care îl port cu mine ca pe o lumină. Apoi, anul trecut, am avut bucuria de a cânta din nou la Vatican, în prezența Papei Leon al XIV-lea. Sunt experiențe care depășesc simpla noțiune de concert; acolo muzica devine rugăciune, mărturisire și recunoștință.
Un alt motiv de bucurie și de încurajare pe drumul meu artistic a fost faptul că am fost distins cu Premiul Matei Brâncoveanu pentru merite deosebite în muzică. De asemenea, am primit și Premiul Eugen Barbu de la Corneliu Vadim Tudor, care a văzut încă de atunci un mare potențial artistic în mine. Sunt lucruri care m-au onorat și care m-au responsabilizat.Un alt moment foarte special pentru mine a fost să mă aflu în contexte artistice importante alături de artiști pe care îi admiri dinainte să-i cunoști: José Carreras, Lara Fabian, Gheorghe Zamfir și alții. Sunt întâlniri care nu hrănesc doar orgoliul unui artist, ci îi confirmă că drumul lui are sens. Când ajungi să împarți scena sau același univers artistic cu oameni atât de mari, simți mai tare și recunoștința, și responsabilitatea.”, declară artistul.
„Un artist poate duce numele țării sale și în afară, și din interiorul ei”
Alin Stoica nu iubește doar muzica, iubește și țara în care s-a format, subliniind faptul că „România este, înainte de toate, rădăcina mea”. Este locul în care a crescut, aici și-a găsit primele repere, aici este limba în care simte, aici este publicul care l-a iubit și alături de care a crescut.
„Eu cred că un artist poate duce numele țării sale și în afară, și din interiorul ei. Nu am simțit niciodată că a rămâne în România înseamnă a renunța la visuri. Din contră, am simțit că pot construi aici, pot dărui aici și mă pot întoarce mereu aici cu inima întreagă.”, este de părere interlocutorul Ordinea Zilei.
Tenorul a cântat și peste hotare, a trăit emoții mari în Italia, la Vatican, în festivaluri și evenimente importante, iar toate acestea i-au confirmat că muzica nu are granițe. Dar pentru el este foarte important să nu-și piardă centrul, iar centrul său este România. „Aici simt că am o misiune: să aduc opera mai aproape de oameni, să fac această artă iubită, vie, accesibilă, să contribui, cât pot eu, la o punte între scena lirică și publicul larg. Și mă bucur enorm când văd că vin din ce în ce mai mulți tineri la operă, pentru că asta înseamnă viitor, educație, speranță.”, explică muzicianul.
„Cea mai mare bucurie din viața mea, dincolo de muzică, este fiul meu, Nicholas”
Admite faptul că viața unui artist nu este ușoară și crede că este important să se vorbească sincer despre acest aspect. Alin Stoica menționează că, în spatele frumuseții pe care publicul o vede există foarte multă muncă nevăzută: studiu zilnic, grijă pentru voce, echilibru fizic și psihic, renunțări, disciplină, somn, alimentație, atenție la fiecare exces. „În canto, orice dezechilibru se poate plăti. Nu e suficient să ai talent. Talentul este doar începutul. Apoi vin ani de muncă, de construcție, de răbdare și de perseverență.”, atrage atenția tenorul.
În același timp subliniază faptul că este și o meserie extraordinar de frumoasă. „Să trăiești din artă înseamnă să trăiești din ceea ce iubești, iar asta este un dar imens. Nu este întotdeauna ușor și nu este întotdeauna liniștitor, dar este profund. Se poate trăi din artă, da, însă nu din visare, ci din muncă adevărată, din profesionalism, din seriozitate și din capacitatea de a merge înainte chiar și când drumul nu e simplu. Arta îți cere tot, dar când îți răspunde, îți dă și o formă de bucurie pe care puține lucruri o pot egala.”, punctează interlocutorul Ordinea Zilei.
Alin Stoica este un tenor cu mare succes la public, cu o carieră frumoasă construită prin multă muncă, dar în viața de zi cu zi are și alte pasiuni. Iubește fotbalul, îi plac foarte mult filmele, serialele, jocurile video, călătoriile, cărțile.
„Toate acele lucruri care îți hrănesc imaginația și îți mai dau voie, din când în când, să te desprinzi de tensiunea scenei. Dar cea mai mare bucurie din viața mea, dincolo de muzică, este fiul meu, Nicholas.
Ador să petrec timp cu el, să facem activități împreună, să râdem, să ne jucăm, să descopăr lumea din nou prin ochii lui. Sunt momente care nu se pot compara cu nimic. Ele mă așază, mă curăță, mă întorc la ce e esențial. Într-o lume în care scena te ridică sus și uneori te obosește profund, copilul tău te readuce la adevăr. Iar pentru mine, Nicholas este unul dintre cele mai mari adevăruri și una dintre cele mai mari iubiri ale vieții mele.”, mărturisește artistul.
CITEȘTE ȘI: FĂRĂ LIMITE! România a făcut-o pe Rin Okuno să simtă că trăiește cu adevărat
Mesaj către public: mulțumesc!
La finalul discuției noastre, Alin Stoica dorește să transmită un mesaj de mulțumire publicului, subliniind că simte că îi datorează enorm. „Poate mai mult decât se vede. Un artist poate avea voce, poate avea școală, poate avea roluri, poate avea premii, dar fără oameni, fără inimile care îl primesc, totul rămâne incomplet. Eu am simțit iubirea publicului meu în săli mari și în săli mai mici, în aplauze, în priviri, în mesaje, în tăcerile acelea pline de emoție de după o arie. Și vă spun sincer: iubirea oamenilor m-a ținut de multe ori în picioare și m-a făcut să nu renunț niciodată.
Cânt cu toată ființa mea pentru că, dincolo de tehnică, dincolo de carieră, dincolo de repertoriu, eu cred că muzica este una dintre cele mai curate forme prin care un om poate ajunge la alt om. Când urc pe scenă, nu urc doar ca să interpretez niște note. Urc ca să dăruiesc. Urc ca să transform o durere în frumusețe, o iubire în sunet, o amintire în vibrație. Urc ca să las în sufletul cuiva ceva bun. Dacă după un concert omul pleacă mai sensibil, mai viu, mai atins, atunci simt că mi-am făcut cu adevărat menirea.
Îi invit pe toți cei care mă iubesc și mă urmăresc să vină la spectacolele mele de la Opera Națională București și să îmi urmărească paginile de social media, acolo unde anunț toate concertele, recitalurile și proiectele mele.
La Opera Națională București publicul mă poate vedea în roluri precum Alfredo, Rodolfo, Don José, Pinkerton, Turiddu, Cavaradossi și altele din repertoriul meu.
Iar la final, din partea mea, a Tenorului Inimilor, nu pot spune decât atât: vă mulțumesc. Vă mulțumesc pentru că m-ați primit în casele voastre, în inimile voastre, în serile voastre, în amintirile voastre. Vă mulțumesc pentru că ați făcut loc glasului meu în viața voastră. Un tenor nu trăiește doar din aer și din muzică. Trăiește și din iubirea oamenilor. Iar eu sunt un om binecuvântat, pentru că m-am simțit iubit. Și cât timp voi avea glas, voi încerca să întorc această iubire înapoi, așa cum știu eu mai bine: prin cântec, prin emoție, prin adevăr. Dacă vocea mea a atins cândva o inimă, atunci nimic din drumul meu nu a fost în zadar.”, încheie tenorul Alin Stoica.
Autor: Ștefania Enache
Foto: Arhiva Personală
