Elevii care au participat la cea de-a patra ediție a Concursului Național de Scurte Povestiri „Vreau să povestesc”, organizat de Muzeul Județean de Arheologie Prahova, au reușit să surprindă datorită lucrărilor pe care le-au realizat și le-au prezentat în fața juriului.
Cum este văzută istoria României prin ochii copiilor puteți descoperi citind poveștile premiate în cadrul concursului, povești pe care Ordinea Zilei le va publica rând pe rând.
Cristian Balint, elev în clasa a IX-a B, la Colegiul Național Militar ,,Dimitrie Cantemir’’ din Breaza, județul Prahova, ne spune în „Amintiri din altă viață”, povestea unui erou decorat cu „Virtutea Militară”. Pentru lucrarea sa, tânărul a primit premiul III din partea juriului concursului „Vreau să povestesc”.
Amintiri din altă viață
Toamna, prin culorile ei, ne invită să ne bucurăm de ultimele raze de soare, de aerul curat, de o întâlnire cu prietenii în natură e suficient să ajungem în parc și spectacolul începe. Stăteam și urmăream două veverițe care se alergau prin copacii desfrunziți, până când au dispărut în pădure.
Am început să privesc oamenii care treceau și atenția mi-a fost atrasă de un bătrân care se sprijinea într-un baston. Șchiopăta într-un fel care mi-a adus aminte pe loc de străbunicul meu, care m-a fascinat mereu în copilărie cu poveștile lui. Glasul lui era atât de blând, iar felul în care povestea mă fermeca într-atât încât îmi vorbea ore întregi și sfârșeam adormit cu capul în poala sa, mângâiat de mâinile sale aspre de vreme și de muncă.
Străbunicul meu, Mihai, era un om înalt și foarte slab, cu fața prelungă și părul des și alb. Ochii săi căprui și inteligenți erau umbriți de ceața bătrâneții, pe atunci împlinise deja optzeci și cinci de ani. În ultima vreme memoria începuse să-i joace feste și străbunica îl apostrofa mereu că uita după ce a plecat, însă amintirile de acum jumătate de secol ii apăreau cu claritate în minte.
Fusese rănit când se întorcea din ultima campanie în Budapesta, la cincisprezece ani de când tatăl său, Gheorghe Căprar, luptase acolo. A rămas cu un șchiopătat chiar după ce piciorul i se vindecase. Asta nu îl împiedica să își vadă mai departe de treburile sale zilnice. Așa cum era, rănit la picior, strângând din dinți și suportând dureri mari și-a reclădit gospodăria pustiită de ruși și a crescut trei copii, dintre care cel mai tânăr era bunicul meu, tatăl mamei mele.
Îmi petreceam multe din vacanțele mele în casa lor, într-un sat din Ardeal, în grija lui și a străbunicii. Bunicii se ocupau cu gospodăria, părinții erau la muncă, iar eu stăteam în bucătărie cu străbunicii. Mă pot considera unul dintre cei norocoși că am reușit să îmi cunosc străbunicii, atâta timp cât unii nu își cunosc nici măcar bunicii.
Străbunica trebăluia mereu în jurul sobei și îmi gătea cele mai bune mâncăruri pe care le gustasem eu vreodată. Era o femeie micuță, vioaie și hâtră.
Nu scăpa nimeni de limba ei ascuțită, nici măcar eu, strănepotul ei iubit, mai ales când făceam vreo boacănă. Mă mustrase și adineauri, că luasem fără să cer voie o cutie veche de carton și mă jucam cu obiectele strălucitoare pe care le găsisem înăuntru.
– Ce sunt astea, moșule?
– Vai de mine, ai găsit decorațiile lui taica…am uitat unde erau…noroc cu mânuțele tale scumpe… și mi le acoperi cu sărutări mărunte, care m-au făcut să râd.
– Așa, măi bărbate, pupă-l în loc să-l sfădești, că a umblat cu ce nu trebuie, zise străbunica, pe jumătate în glumă.
– Lasă, măi nevastă, că nici taica nu mă sfădea pe mine. Hai la moșul, să ți le arate pe toate.
Le luă pe rând, cu grijă, și îmi explică ce este fiecare. Una dintre ele era deosebită.
– Vir-tu-tea mi-li-ta-ră, am silabisit eu, care abia începusem să învăț să citesc. Asta ce e, moșule?
– E cea mai însemnată decorație pe care o poate obține un soldat român. Hai să spun de ce a primit-o tatăl meu.
Mă așezai comod, lângă moșul, cu capul în poala sa și cu ochii țintă la medalia pe care o ținea în mână.
– A îndurat multe, răni și boli și foame. Dar au izbândit, în ciuda tuturor greutăților. Dar de-abia s-au bucurat, cei rămași, de Marea Unire și de-abia au ajuns acasă să ne vadă, că ne lăsase mititei pe mine și pe frații mei, că iar a venit hârtie să plece în Ungaria. Unirea noastră cea tânără trebuia apărată, iar unguri se țineau bine, iar domnii cei mari nu isprăviseră de vorbit despre pace acolo, în Franția, la Paris. Taica a fost sergent în Divizia II vânători, aflat sub comanda generalul Gheorghe Mărdărescu, cu care a luptat în prima linie. Abia dăduse firul ierbii când au plecat, iar la sfârșitul lui iulie 1919 au ajuns la Tisa. Aici s-au dat bătălii crâncene, cu pierderi mari de ambele părți. Din 20 până în 24 iulie s-au tot bătut. Din 25 Armata Română a început să îi dea înapoi și apoi o zi și o noapte au tot trecut de-a valma pe podul de la Szolnok.
Din 31 iulie a început armata română să înainteze peste Tisa, îmbărbătați de însuși Măria Sa regele Ferdinand, care a sosit cu regina Maria și cu Ion I.C. Brătianu. Au fost primiți cu mare bucurie de către oamenii din popor, mai ales că au stat de vorbă și au dat mâna cu dânșii. Taica meu era tare fălos că a dat mâna cu regele. Iar de regină spunea că era frumoasă tare așa îmbrăcată în haine de soră medicală și că era considerată, pe unde se ducea, un înger de bunătate, tare miloasă și curajoasă. Regina nu se dădea înapoi de la muncă grea, era oricând gata să își suflece mânecile și să aline durerile răniților, umblând binișor cu feșele. La porunca Măriei Sale pleca cu un detașament în oraș să ducă pâine bătrânilor și copiilor flămânzi și să ridice răniții, să îi ducă la adăpost și vindecare.
Spunea că au ajuns copiii să îl aștepte să vină cu sacul de pâine, iar când îl vedeau, strigau „Gyuri!, Gyuri!”, că așa era Gheorghe, cum îl chema pe el, în ungurește. Și așa i-a rămas numele! Zicea că îi era milă de copiii aceia, că se gândea la noi, care tot mici eram când a plecat iar de-acasă și nădăjduia că s-au găsi și pe la noi vreun om milos care să ne dea o bucată de pâine dacă n-om avea.
Să îți povestesc de ce au ajuns copiii să îl iubească pe taica și să vină grămadă la el: într-o noapte cumplită de 3 august 1919, a fost martor la niște fapte îngrozitoare. Bolșevicii, auzind că mai-marii lor doresc să se predea, au început atacul sângeros asupra oricui le ieșea în cale, militar, civil, bătrân, copil, nu conta. Îi împușcau pe toți fără cruțare. Oamenii au devenit disperați. Se ascundeau pe unde puteau.
Puțin după miezul nopții, patrula lui taica a zărit o femeie care alerga speriată, plângând. Deși nu înțelegea o boabă din ce vorbea femeia, a priceput din gesturile ei că vrea să o urmeze. A lăsat pe camarazii săi de pază și a însoțit-o. Femeia l-a dus într-o pivniță mucegăită, unde erau îngrămădiți, flămânzi și speriați, copii și bătrâni, care îl priveau cu ochii măriți de frică, la vederea puștii sale.
După ce i-a făcut să înțeleagă, prin semne, că nu le va face rău, le-a făcut semn să aștepte în liniște până va ieși să vadă dacă pot să iasă în siguranță. Câteva secunde mai târziu a auzit împușcături din direcția unde era patrula. A plecat în direcția zgomotului, cu pușca la ochi. A ajuns la timp ca să ajute la lichidarea bolșevicilor ce le ieșiseră în cale, dar a văzut șase din camarazii săi căzând secerați. Zicea taica că nu o să uite niciodată zgomotul împușcăturilor și vocile camarazilor lui căzuți. Uneori visa noaptea că e din nou la război.
Împreună cu camarazii săi, au condus copiii și bătrânii la tabăra lor din marginea Budapestei și a îndrumat sanitarii unde să se ducă după răniți. Copiii nu se îndurau să se desprindă de taica, recunoscători că i-a scăpat de la moarte.
Unul din copii l-a întrebat cum îl cheamă. Un camarad secui, care vorbea ungurește, i-a tălmăcit ce zicea. Acela le-a spus că Gheorghe e Gyuri în limba lor. Taica a avut grijă de ei în tot timpul cât au stat în tabără, iar ei l-au îndrăgit.
În 4 august a fost martor la capitularea Ungariei, după isprava îndrăzneață a colonelului Gheorghe Rusescu, făptuită cu o zi înainte. Pe o ploaie grozavă, acesta, care comanda Brigada 4 Roșiori, intrase cu trei escadroane în Budapesta, amenințând că va bombarda orașul. A fost întâmpinat de o delegație la poarta de est, cu rugămintea să se oprească. A răspuns că nu numai că nu încetează, dar că, dacă până la ora 20.30 nu primește capitularea, va trece la fapte. La ora 20 a primit răspunsul că orânduirea se predă.
Această faptă bravă a mâniat tare pe generalul Mărdărescu, care își dorea pentru dânsul cinstea de a ocupa orașul, mai ales că în ziua aceea de 4 august împlinea cincizeci și doi de ani. A intrat în Budapesta o zi mai târziu, aducând cu dânsul și restul efectivelor. S-au dat lupte îndârjite, dar românii nu au cedat. Au cucerit stradă după stradă și i-au alungat pe bolșevici. Așa au ocupat trupele românești Budapesta și au înfrânt armata bolșevică maghiară.
Armata română a mai rămas încartiruită încă câteva luni acolo, cu misiuni de asigurarea ordinii și ajutorarea populației civile. Pentru toate aceste fapte a primit taica mai multe scrisori de mulțumire de la autoritățile maghiare și medalia asta, din mâna generalului. Era tare fălos taica că primise așa o cinste și încă de la un general. Mi-a povestit de mai multe ori întâmplările sale de la Budapesta, de aceea le țin minte și acum. Despre pățaniile mele de acolo, o să îți povestesc altă dată. Și să ții minte si, tu, dragul moșului, că nu e cinste mai mare decât aceea de a lupta pentru țara ta!
Atât țin eu minte din povestea străbunicului meu. Dacă o mai fi povestit ceva nu știu, fiindcă adormisem cu capul în poala sa, cu mâinile sale mângâindu-mi părul, că de atâtea dăți.
– Hei, ai ajuns demult?
Vocea prietenului meu mă trezise la realitate.
– N-nu, visam cu ochii deschiși…
– Și la ce visai, mă rog?
– La străbunicul meu. Nu vrei să trecem pe la Muzeul de Istorie, să îți arăt o medalie cum am văzut la el?
– Hai, că m-ai făcut curios!
Plecarăm către centru. Am depășit pe drum bătrânul care șchiopăta. L-am salutat respectuos și drept răspuns, a dus mâna la pălărie și mi-a zâmbit.
Autor: Cristian Balint – Premiul III, clasa a IX-a B, Colegiul Național Militar „Dimitrie Cantemir”, Breaza, județul Prahova
Foto: Muzeul Județean de Arheologie Prahova
Istoria, așa cum o văd copiii. Matei Ioan Marin deschide „File” din perioada comunistă
Istoria, așa cum o văd copiii. Filip Tudor ne prezintă „Astăzi, ROMÂNIA…”
Istoria, așa cum o văd copiii. Filip Șerban Jeca surprinde în „Cuptorul” ororile războiului
Istoria, așa cum o văd copiii. Livia Maria Ștefănescu ne spune povestea lui Vlad Țepeș
