Elevii care au participat la cea de-a patra ediție a Concursului Național de Scurte Povestiri „Vreau să povestesc”, organizat de Muzeul Județean de Arheologie Prahova, au reușit să surprindă datorită lucrărilor pe care le-au realizat și le-au prezentat în fața juriului.
Cum este văzută istoria României prin ochii copiilor puteți descoperi citind poveștile premiate în cadrul concursului, povești pe care Ordinea Zilei le va publica rând pe rând.
Roberta-Andrada Miclea, elevă în clasa a XII-a E, la Colegiul Național „Horea, Cloșca şi Crișan” din Alba-Iulia, județul Alba, redă în povestea sa „Iarna a venit mai devreme” dramele pe care mii de familii de români le-au trăit din cauza deportărilor făcute de sovietici în Siberia.Tânăra din Alba Iulia a primit premiul II din partea juriului concursului „Vreau să povestesc”.
Iarna a venit mai devreme
Vântul adia ușor frunzele nucului sub care stăteam, cu mâinile împreunate la ceafă, privind cerul limpede al lunii iulie. Vara este anotimpul meu preferat, fiindcă pot să-mi petrec serile stând până târziu în noapte, întins pe iarba deasă din fața casei alături de frații mei mai mari, Ștefan şi Ionuț, în timp ce născocim noi idei de aventuri pentru ziua următoare. Câteodată, când o ajut pe mama în gospodărie, îmi spune că am niște ochi asemenea cerului senin din toiul verii. Nu pot spune decât că albastrul ochilor mei l-am moștenit de la tata, însă într-o nuanță mai deschisă.
Majoritatea zilelor în familia noastră erau liniștite şi pline de armonie. Ne bucuram fiecare de prezența celuilalt şi apreciam momentele simple care reprezentau izvorul zâmbetelor de pe fețele noastre şi al bucuriei din suflet. Nu-mi dau seama când s-au sfârșit aceste zile memorabile, dar cert este că era pe la începutul verii. Într-o zi însorită şi călduroasă de vară, pe data de 6 iulie 1949, mi-am dat seama că tot ceea ce însemna prezentul, la care mulți visează şi pe care eram fericiți să îl trăim, se poate nărui doar din cauza câtorva cuvinte transformate în ordine. În această zi fatidică, tatăl meu a intrat foarte panicat pe ușă, cu spaima clocotind în albastrul ochilor pătrunzători, strigând-o pe mama din toate puterile:
- Victoria! Victoria! Unde ești?
Cum mama nu răspundea, eu şi frații mei ne-am apropiat neliniștiți de tata, încercând să aflăm sursa panicii sale:
- Tata, am zis eu cu o voce joasă, ce se întâmplă?
- Emil, unde este mama ta?
- Aici sunt! Gheorghe, ce se întâmplă?
- Victoria, se întâmplă din nou…Am scăpat în’41, dar acum nu mai e chip s-o facem. Sovieticii vin din nou prin orașe şi sate! Se aude că ne deportează spre Siberia! Nu mai avem mult timp şi vor ajunge şi la noi…satul Volovița e plin de trupele KGB-ului!
Mă uitam pierdut la frații mei şi mi se părea că lumea se sfărâmă în jurul meu. Nu știam ce înseamna o „deportare”, dar felul în care tata sublinia faptul că nu mai avem mult timp m-a făcut să înțeleg că nu poate fi nimic bun şi că viața pe care s-au străduit părinții mei să o clădească se destramă fir cu fir. Nu am numărat minutele care s-au scurs între vestea pe care ne-a dat-o tata şi primul ciocănit în ușă, însă sunt sigur că nu au trecut mai mult de 15 minute. Trei soldați sovietici, dintre care unul i s-a adresat tatei:
- Aveți 20 de minute la dispoziție să vă luați strictul necesar şi să ieșiți afară în curte!
Niciun minut în plus sau în minus!
Aveam impresia că ceea ce spunea soldatul era ireal. Speram cu toată ființa mea să nu fie adevărat. Urma să plecăm? De ce trebuie să ne strângem lucrurile şi de ce nu le puteam lua pe toate? Peste mulți ani aveam să aflu că părinții mei erau considerați culaci și nu au vrut să intre în colhoz, de aceea au fost deportați definitiv în Siberia! Au fost o mulțime de întrebări care mi-au invadat mintea, dar, așa cum spunea tata mai devreme, „nu avem mult timp”. Exact 20 de minute mai târziu, fiecare dintre noi avea câte o bocceluță cu strictul necesar, stând în fața casei şi așteptând ordinele următoare. Înainte să ne spună că vom pleca în grupuri până la gară, de unde vom lua trenul, am aruncat o ultimă privire pe furiș casei noastre, fiind convins că este ultima dată când o voi vedea.
Ajunși la gară, am fost încărcați în vagoane fără scaune, geamuri sau compartimente. Vagoanele erau, de fapt, vagoane pentru vite. N-aș putea preciza timpul călătoriei pe care am făcut-o, însă cu siguranță nu se măsoară în minute, ci în săptămâni, poate chiar luni. Nu trecea o zi fără să mă gândesc la imaginea casei, pe care am imortalizat-o din priviri înainte să plecăm. La un moment dat însă, vagonul în care se afla familia mea şi cu mine a fost oprit, iar toți bărbații, inclusiv tata, au fost siliți să coboare din vagoane pentru a intra în altele. Nu știam dacă trenurile noastre aveau aceeași destinație sau dacă este ultima dată când îi voi simți grija paternă, dar m-am întins să-l prind de mână şi numai pentru o fracțiune de secundă, atingere care se va cuibări în sufletul meu pentru totdeauna. Peste o perioadă considerabilă de timp, ușa vagonului s-a deschis, lăsând să pătrundă înăuntru un val uriaș de frig. În semn de apărare, mi-am încrucișat mâinile în jurul pieptului, tremurând din toate încheieturile. Am fost dați jos din vagoane şi informați că am ajuns în Siberia, mai precis în Tomsk. Eram surprins câți copii de vârsta mea, poate chiar mai mici sau mai mari, au coborât din vagoane şi s-au strâns într-un grup compact. Am rămas în urmă, privind lung la oamenii care se îngrămădeau unii în alții ca să mai astâmpere frigul. Strigătul apăsat al unui soldat sovietic a spart tăcerea şi m-a scos din ceața gândurilor care-mi năvăleau în minte. Mă aflam destul de în spate şi nu am reușit să deslușesc ceea ce sovieticul spusese, însă m-am ținut după grupul de oameni care se îndreptau spre niște construcții amenajate din lemn ce păreau șubrede. Ulterior, am aflat că acestea se numesc barăci şi vor servi drept adăpost şi loc de dormit.
M-am uitat în jur după frații mei şi după mama, însă nu i-am putut zări. Niște soldați ne-au repartizat în barăci la nimereală, fără a ține cont de faptul că mai existau şi familii care au rămas unite. După ce aceștia au plecat, asigurându-se că nu există probleme, am început să scrutez încăperea: eram aproximativ 20 de persoane cu vârste diferite, femei şi copii, dar şi câțiva bătrâni. Mi-am mutat privirea la ceea ce s-ar presupune a fi paturile: unele erau bănci lungi de lemn, iar altele erau saltele din paie așezate direct pe podea. Păreau incomode şi reci, fiindcă păturile lipseau. Nici la capitolul îmbrăcăminte nu stăteam prea bine, fiindcă am plecat de acasă într-o bluză subțire, pantaloni ușori şi o pereche de papuci cu talpa firavă, pe scurt, îmbrăcăminte de vară.
Peste câteva minute de la sosirea noastră, aceeași sovietici care ne-au repartizat în barăci au venit la noi şi ne-au spus că vom începe munca pe câmp. După părerea mea, era cu neputință să lucrăm în câmp pe o asemenea vreme. Oamenii s-au mobilizat rapid, peste fețele lor trecând o umbră de frică, şi au ieșit afară lăsându-se conduși spre terenurile pe care aveam să le lucrăm. Ne-au înștiințat că o parte din noi vom săpa pământul, unii din noi vom planta şi recolta, iar alții vom transporta recolta. Eu mă aflam în prima categorie. Așa au decurs 3 luni de acum înainte. Lucram 12 ore fără pauză, fără unelte corespunzătoare, doar simple lopeți rudimentare sau chiar cu mâinile. Pământul era tare, înghețat, rece, iar frigul şi oboseala își puneau amprenta asupra fiecăruia dintre noi. Nici mâncarea nu ne ajuta prea mult. Hrana şi apa era limitată, ceea ce făcea ca munca să fie extrem de grea, cei mai bătrâni fiind răpuși de oboseală şi de frig în scurt timp. Cu fiecare zi care trecea, munca devenea şi mai grea, hrana şi mai puțină, iar sănătatea noastră era din ce în ce mai șubredă. După săptămâni intense de muncă dură, am observat o ușoară tuse, care se agrava pe zi ce trecea. La un moment dat, tușeam atât de tare, încât mă cutremuram tot. După o săptămână, făcusem febră foarte mare, abia mă ridicam din pat ca să merg pe câmp. Nu a mai trecut mult şi am început să fiu cuprins de oboseală şi slăbiciune. Încercam din răsputeri să mă țin pe picioare, dar eforturile mele nu erau îndeajuns. Nopțile reprezentau un infern pentru mine. Aveam adesea frisoane şi transpirații, încât odihna mea nu era suficientă. Cred că toate acestea erau semnele unei bronșite sau chiar a unei pneumonii, însă eram prea mic pentru a înțelege, credeam că eram doar obosit fizic.
Într-o noapte, după toate serile de calvar pe care le-am îndurat din pricina acestor simptome, am reușit să adorm. În vis, mi-a apărut imaginea casei exact din același unghi din care am privit-o înainte să plecăm. Apoi i-am văzut pe mama şi pe tata, iar apoi pe frații mei care stăteau toți liniștiți la masă. Dintr-o dată, m-am simțit în siguranță, înconjurat de grijă şi atenție, cuprins de o căldură blândă. În sfârșit, eram din nou acasă!
Autor: Roberta-Andrada Miclea – Premiul II, clasa a XII-a E, Colegiul Național „Horea, Cloșca şi Crișan”, Alba-Iulia, jud. Alba
Foto: Muzeul Județean de Arheologie Prahova
Istoria, așa cum o văd copiii. Matei Ioan Marin deschide „File” din perioada comunistă
Istoria, așa cum o văd copiii. Filip Tudor ne prezintă „Astăzi, ROMÂNIA…”
Istoria, așa cum o văd copiii. Filip Șerban Jeca surprinde în „Cuptorul” ororile războiului
Istoria, așa cum o văd copiii. Livia Maria Ștefănescu ne spune povestea lui Vlad Țepeș
