Criza de profesioniști din spitalele de stat, dar și lipsa unor programe coerente de dezvoltare a sistemului de sănătate îi obligă pe bolnavi „să alerge” prin țară pentru a putea beneficia de tratamentele de care au nevoie. Pacienții care își permit „iau cu asalt” unitățile sanitare din marile centre universitare în încercarea de a-și salva viața. În cealaltă „tabără” sunt cei care nu dispun de resursele necesare efectuării unui astfel de drum și cărora le rămâne doar speranța…. Bolnavul român este cetățeanul Uniunii Europene care, dacă vrea să beneficieze de îngrijirea adecvată, trebuie să parcurgă zeci sau chiar sute de kilometri pentru a ajunge acolo unde este medicina, România fiind țara în care accesul la actul medical diferă de la un oraș la altul, de la un județ la altul.
„Să redefinești structurile pe care le ai deja, nu schimbă felul în care ele sunt gestionate! E nevoie de programe care să aducă medicina acolo unde sunt pacienții, nu de ambulanțe care să aducă pacienții la un singur spital, parcurgând distanțe de zeci sau sute de kilometri!!!”, atrage atenția dr. Cristian Stanciu, medic primar Medicină de Urgenţă într-un mare spital universitar din București.
În opinia sa, avem nevoie de spitale orășenești capabile să le degreveze pe cele din centrele universitare și să le permită să revină la excelență. Valul uriaș de pacienți care tot curge către marile unități medicale nu face altceva decât să le blocheze activitatea și să le condamne la o subzistență care împiedică progresul.
Lipsa profesioniștilor amplifică apetitul pentru compromis
De mai bine de trei decenii, Sănătatea din România trece prin etape diferite de „reformă”. Fiecare guvern care se instalează la Palatul Victoria vine cu propria versiune, anunțând pompos planurile mărețe menite să „revoluționeze” sistemul sanitar de stat. Iar în tot acest timp, în care cei mai mulți dintre politicieni au fost ocupați doar cu vorbele și mai puțin cu faptele, am ajuns în situația în care multe spitale nu mai au personalul necesar pentru a putea asigura îngrijirea pacienților, funcționează în clădiri mult prea vechi, improprii actului medical, sau se zbat pentru a putea asigura tratamentele necesare bolnavilor. Astfel că pacienții sunt urcați în ambulanțe și transportați dintr-un județ în altul, fiind derulate zilnic adevărate raliuri pentru viața celor care au avut ghinionul de a locui într-o regiune în care politicul a avut alte priorități și nu a avut timpul și disponibilitatea pentru a investi în Sănătate. Din păcate, multe dintre aceste curse sunt pierdute, pentru că în medicină contează fiecare minut, fiecare secundă câștigată fiind decisivă în salvarea pacientului.
Și pentru că „reformele” sunt cele mai iubite de guvernați, nici ministrul actual al Sănătății nu face excepție. Într-una dintre multele sale declarații, Alexandru Rogobete a invocat „greaua moștenire”, susținând faptul că spitalele din România sunt clasificate în prezent după un model sovietic. Prin urmare, soluția sa pentru a scăpa de problemele pe care le întâmpină astăzi Sănătatea este aplicarea unui alt sistem de clasificare a unităților sanitare. Mai mult, a venit cu propunerea ca toate unitățile spitalicești de la nivelul unui județ să fie comasate, astfel încât să rezulte o sigură structură care să înglobeze toate specialitățile medicale. Ministrul apreciază că o astfel de schimbare reprezintă soluția pentru eficientizarea resursei profesionale din Sănătate.
Apare însă și întrebarea: va schimba această reclasificare a spitalelor și modul în care aceste unități medicale sunt gestionate?! Pentru că oricâte „reforme” am aplica în sistemul de sănătate, dacă vom continua să manageriem spitalele publice în funcție de interesele politice de moment, situația actuală nu se va modifica în niciun fel.
Reclasificarea invocată de Alexandru Rogobete va avea ca unic rezultat detașarea personalului medical dintr-o parte în altă, în anumite situații intervenind chiar anumite ajutări salariale, fără ca schimbările operate să rezolve problema adevărată din sistem, și anume criza de personal care îi obligă pe oameni să facă eforturi pentru a ajunge acolo unde sunt medicii. „Sistemul detașărilor poate avea avantajul creșterilor salariale temporare, dar nu soluționează adevărata problemă legată de lipsa profesioniștilor, iar această lipsă amplifică apetitul pentru compromis! Totodată, trebuie avut în vedere că medicina trebuie să ajungă la oameni, nu invers! În caz contrar, vom avea un sistem strivit, epuizat, obosit, care și așa este în pragul colapsului.”, punctează dr. Cristian Stanciu.
Pentru a-și nuanța punctul de vedere, medicul dă ca exemplu angiografia intervențională. „La început existau extrem de puțini medici capabili de proceduri endovasculare. În București era un singur nume asaltat la orice oră din zi sau noapte, când de fapt unele proceduri sunt condiționate tocmai de scurtarea timpului de intervenție! Acel om a înțeles că trebuie să formeze specialiști și în loc să uzeze de monopol a dezvoltat alți specialiști care acum sunt împărțiți în țara! Un alt exemplu este programul național de infarct miocardic acut. Pitești, spre exemplu, s-a aliniat acestui program și pacienții beneficiază local de echipe de medici pregătiți, scurtând timpul de intervenție, dar mai ales degrevând cele șase spitale din București participante zonal.”, explică interlocutorul Ordinea Zilei.
E nevoie de spitale mici de provincie, capabile material și moral să rețină local și medicul și pacientul
„Reforma” sistemului de sănătate ar trebui să mizeze, în opinia dr. Cristian Stanciu, pe o planificare managerială care ia în calcul dezvoltarea de spitale de stat mici, de provincie, capabile material și moral, având clădiri noi cu circuite performante, să rețină local și medicul și pacientul. „În fond cheltuielile de abandon, cheltuielile de „menținere” în subperformanța sunt tot cheltuieli! Iar pacienții poartă după ei bugete de cheltuieli oriunde ar ajunge, în provincie sau Capitală…aș adăuga chiar costul mai mic al lipsei nevoii de deplasare! Sigur că, în lipsa unor investiții locale ale sistemului public, care este și gestionarul cotizațiilor la CNAS, se vor dezvolta oportuniștii locali, ale căror investiții se vor concentra pe diagnostic (vezi imagistica, laboratorul), fără interes și pe soluția terapeutică, respectiv spital (care este mai scumpă și mai puțin „profitabilă”)! Să nu uităm că situația economică locală e complet alta de la o localitate la alta: avem o discrepanță uriașă între localități! De fapt, din punctul meu de vedere, nu migrația la privat ci migrația către UE și din urbanul mic, către urbanul bogat și mai ales către Capitală reprezintă problema. Discuția nu este despre privat în localități mici. Ce privat terapeutic să ai acolo?! Luați spre exemplu Alexandria sau Călărași sau Slobozia? Cine să vrea să facă acolo unități terapeutice când nu găsește medici local??? Nu cred că existența unor instituții locale subfinanțate sau de decor schimbă situația! Așa cum am mai spus, diferența între mine în București și alt coleg în provincie ar trebui să fie de aer respirat! Atât! În rest amândoi ar trebui să avem aceleași dotări și aceleași capabilități! O întrebare de strategie națională ar fi: pe noi din București cine ne preia dacă o catastrofă se abate asupra acestui oraș expus la cutremure?!? Pe noi ne poate salva un oraș de munte unde mișcarea seismică e absorbită??? Deci avem nevoie de spitale mici, noi, configurate după nevoile locale, în care dotările să fie de top astfel încât să atragi acolo și pacienți și medici! Nu trebuie un mega-spital regional cum a construit Firea pe un teren unde astăzi sunt dezvoltări imobiliare private (blocuri)…. Ne trebuie spitale orășenești capabile să degreveze spitalele universitare care ar trebui să revină la excelență, nu la subzistență!!! ”, indică medicul.
