Povestea Mărțișorului, vestitorul renașterii naturii, dar și a Crucii de drimoc, un precursor al obiceiului de astăzi

Mărțișorul simbolizează începutul, fiind sărbătorit în prima zi din martie, lună care deschide primăvara. Este momentul în care începe aratul și semănatul, se curață livezile și grădinile, se scot stupii de albine de la iernat și se „retează” fagurii de miere. Martie este luna în care natura renaște.

Astăzi, mărțișorul este văzut mai mult ca un obiect de podoabă pe care îl poartă doamnele și domnișoarele la început de primăvară. Mărțișorul s-a „stilizat” atât de mult, încât șnurul simplu împletit a fost înlocuit cu bijuterii pe care comercianții încearcă să le vândă sub acest simbol.

Nu despre ele vom vorbi, ci ne vom îndrepta atenția spre o tradiție milenară care prezintă istoria fascinantă a meleagurilor pe care trăim acum. Mărțișorul datează de 8.000 de ani, iar simbolistica lui este una specială.

Monica Dușan, muzeograf în cadrul Secției de Istorie a Muzeului Civilizației Dacice și Romane Deva, a realizat, pentru Ordinea Zilei, o istorie a mărțișorului. Totodată, expertul ne vorbește despre Crucea de drimoc, apreciată de specialişti ca fiind un precursor al mărţişorului de astăzi.

De la obiect ritual, la obiect de podoabă

Sursele istorice indică faptul că primele mărțișoare au fost descoperite pe teritoriul țării noastre, în situl de la Schela Cladovei (Clisura Dunării). Aceste mărțișoare, vechi de 8.000 de ani, aveau forma unor pietre-amuletă, vopsite în culorile roșu și alb, alb și negru. Erau înșirate pe ață și erau purtate la gât[1].

Mai târziu, dacii confecționau amuletele respective din fire de lână neagră și albă, răsucite de 365 de ori, câte zile are anul. Pe șnurul respectiv înșirau pietricele albe și negre sau scoici, între ele fiind intercalate întotdeauna, mai multe pietre roșii. Firele reprezentau binele și răul, bucuria și tristețea, nașterea și moartea, începutul și sfârșitul. Pietricelele albe și negre simbolizau zilele și nopțile, lumina și întunericul, iar piatra roșie însemna renașterea, reluarea ciclului vieții.[2]

„Purtarea mărțișorului a devenit astăzi un lucru comun, golit însă de semnificația sa ancestrală. În trecut el era legat copiilor la mână pentru a avea noroc și a fi feriți de boli. Șnurul împletit din lână de culoare roșie și albă semnifica energia solară și puritatea. În trecut, șnurul (funia vieții) se împletea din lână de culoare albă și neagră,  înmănunchindu-se în el energia solară și cea telurică. Sub scutul acestor două energii majore care se împrospătau la începutul primăverii, se puneau toate persoanele purtătoare de mărțișoare. Șnurul răsucit reprezenta „funia anului sau funia vieții”,ca simbol al celor două anotimpuri de bază, iarna și vara. De asemenea,  șnurul înmănunchează contrariile: lumină-întuneric, frig-căldură, fertilitate-sterilitate, viață-moarte[3].”, explică Monica Dușan, muzeograf în cadrul Secției de Istorie a Muzeului Civilizației Dacice și Romane Deva.

Expertul MCDR amintește faptul că, inițial, mărțișorul a fost un obiect ritual, care a devenit în vremurile noastre obiect de podoabă purtat în piept sau la mână. De șnur, la un moment dat se lega o monedă de argint pentru ca purtătorul să fie apărat de toate relele și curat ca argintul.

În Moldova, Bucovina, Dobrogea, la sfârșitul secolului al XIX-lea, încă se păstra obiceiul de a lega copiilor de un șnur răsucit din ațe roșii și albe, ce se purta la gât sau la mână, o monedă de argint sau aur. Firele răsucite ca șnur, puteau să fie chiar din aur și argint.

Respectivul șnur se numea „mărțișor”, „marț” sau „mărțiguș”[4]. Numele provine de la diminutivul substantivului ce denumea a treia lună din an.

„Șnurul respectiv se lega copiilor la gât sau la mână pentru a avea noroc tot anul, pentru a fi sănătoși și curați, iar peste vară să nu-i scuture frigurile. În Muntenia, mărțișorul nu era purtat numai de copii, ci și de fetele mari și nevestele tinere, cu credința că : Cine poartă mărțișoare/Nu mai e pârlit de soare!  Se observă din versurile anteriaore, că fetele și nevestele tinere îl purtau și pentru a fi frumoase, rumene în obraz, sau pentru a nu fi arse (înnegrite) de soare în timpul verii[5]. Se spune că în unele părți din Banat, în această zi, de 1 Martie, este obiceiul să se facă și să se poarte legături de mărgele[6].Totodată, în trecut, mărțișorul era și un dar pe care românii și-l făceau unul altuia.”, menționează Monica Dușan.

Tradițiile populare legate de acest simbol sunt foarte multe și relevă importanța mărțișorului pentru oamenii meleagurilor noastre.

După purtare, mărțișorul era atârnat în creanga unui pom tânăr înflorit, vișin, prun, cireș, porumbar, păducel, trandafir, pentru ca acela care a lepădat mărțișorul să fie alb și frumos precum floarea pe care l-a așezat, iar fetele, rumene la față, precum trandafirul[7]. Unii îl purtau până când cânta cucul sau soseau berzele. Atunci îl aruncau după acestea strigând: „N-ați negrețele/ Și dă-mi albețele![8]”

„În Zarand, din cercetările făcute, pe lângă copiii care purtau șnururi răsucite din fire de lână, bumbac sau mătase, înainte de jumătatea secolului XX, mai exista obiceiul ca fetele de măritat să împletească șnururi de mătase, cu ciucuri rotunzi la capătul șnurului, pe care le dăruiau feciorilor care le erau mai dragi.”, subliniază Monica Dușan.

Obiceiul mărțișorului este practicat și în țări din jurul României: în Republica Moldova, Macedonia, Bulgaria, dar și în alte zone din estul Europei, acolo unde sunt comunități românești.

„Despre datina punerii la gâtul sau mâna copiilor mărțișor, la românii din Macedonia, iată ce spune I. Nenițescu: În ajunul zilei de 1 martie mamele pun la brațul copiilor mărțișor, ce se poartă până în ziua de Patruzeci de Mucenici, când se scoate și se leagă de ramurile unui pom. Mamele cred că pomii vor rodi abundent, iar copiii cred că rândunelele le-ar aduce haine nouă de Paști.[9]”, punctează muzeograful.

Pentru toți românii, indiferent de locul în care viețuiesc, mărțișorul este un simbol important, care ține de originile noastre, de tradiția milenară a acestui neam. Simbolul șnurului realizat din cele două părți răsucite a fost inițial folosit de daci, înainte ca romanii să-i cucerească.

Totodată, mărțișorul este inseparabil de tradiția Dochiei carpatice. Există credințe care spun că firul mărțișorului, o funie de 365 sau 366 de zile, ar fi tors chiar de Baba Dochia în timp ce urca cu oile la munte. Se face astfel o paralelă cu ursitoarele care torc firul vieții copilului la naștere. Dochia ar toarce firul anului primăvara, la nașterea anului agrar.

Crucea de drimoc, un precursor al mărțișorului de astăzi

În urma unor cercetări făcute în Țara Zarandului, Monica Dușan a scos la lumină un obicei inedit, despre care specialiștii spun că este un precursor al mărțișorului de astăzi: Crucea de drimoc.

Muzeograful mărturisește faptul că, așa cum este cazul tuturor obiceiurilor, nu avem o dată concretă a apariției acestuia, și nici o mențiune în lucrările de specialitate. „Concret, bunica informatorului/intervievatului nostru, Maciu Tiberiu, (în vârstă de 40 de ani), din Basarabasa, îl practica de o viață. Confirmă obiceiul respectiv și Maciu (Ban) Măriuța (60 de ani) și Ban Chiva (89 de ani, în anul 2017, în prezent decedată). Putem presupune că obiceiul face parte din tradițiile și practicile ancestrale specifice perioadelor de înnoire a timpului, de intrare într-un nou an agricol, de moarte a Timpului Vechi și naștere a Timpului (Anului) Nou, sărbătorit în trecut la venirea primăverii, la echinocțiu. Atunci, atât persoanele, cât și animalele din gospodărie, casa, livada și ogoarele, trebuiau puse sub protecția unor amulete și energii benefice. Mărțișorul și Crucea de drimoc au fost unele dintre aceste obiecte cu rol protector.”, argumentează expertul.

Confecționarea Crucii de drimoc se făcea în plină iarnă, după sărbătoarea Bobotezei. De Bobotează, în localitatea Basarabasa, comuna Vața de Jos, dar și în jurul localității Gurahonț, județul Arad, a existat obiceiul confecționării așa numitei Păpuși a Ciurlicatului sau Păpuși a luminii.

„Respectiva Păpușă, cu denumire diferită în funcție de localitate, după cum am văzut mai sus, era de fapt, un mănuchi de ramuri tăiate din pomii roditori din livadă, mănuchi căruia i se adăuga și o crenguță de drimoc. În buchetul respectiv se mai punea o lumănare, după care se lega cu un ștergar. În seara de Bobotează, bunicii împreună cu nepoții, purtau Păpușa de lumină (mănuchiul de ramuri) prin toată gospodăria: la grajd, la cotețe, la staulul oilor, la cocină, prin livadă. De aceea, la Basarabasa îi spuneau Păpușa Ciurlicatului (a ciurlica reg.=a umbla de colo-colo) pentru că se trecea ca într-o procesiune, prin toată gospodăria. În acest timp, membrii grupului scuturau din tălăgile purtate în mână, aruncau cu grâu și apă sfințită peste tot și afumau locurile cu tămâie pusă pe jar.”, detaliază Monica Dușan.

Informațiile colectate până acum indică faptul că întregul ritual și aceste practici aveau menirea de a alunga toate spiritele rele, toate energiile negative din gospodărie, de a feri oamenii și animalele de orice boală sau năpastă  în anul care tocmai începuse, dar totodată aveau și rol fertilizator: holde, livezi, animale, oameni să fie pline de viață și viguroase, fertile, roditoare.

„După ce se întorceau în casă, dacă erau fete de măritat, acestora li se desfăcea Păpușa în cap, pentru a avea noroc la măritiș în anul respectiv, iar din firul de drimoc, se confecționau crucile de drimoc, care se puneau în pieptul copiilor să fie feriți de boli tot anul, voioși și sănătoși, dar și pe ușa grajdului, pentru ca vacile să fie ferite de atacul moroilor care le îmbolnăveau sau le furau laptele. Probabil că oamenii s-au pus sub protecția crucii, odată cu era creștină, deși, se știe că a fost un simbol utilizat de vechile culturi, cu mii de ani în urmă. ”, precizează interlocutoarea Ordinea Zilei.

Crucea, de fapt, crucile (pentru că se făceau mai multe) se confecționau din firul de drimoc care făcuse parte din Păpușa Ciurlicatului. Cu cuțitul se tăiau bucățele de lemn de aproximativ trei cm. „Lemnul de drimoc este moale și gol pe dinăuntru, asemănător socului, de aceea, cu acul cu ață se trecea prin „inima lemnului”, pentru a prinde cele două bucățele în cruce. Apoi, din fire de lână roșie sau bumbac, se făceau trei ciucuri care se atașau, tot cu ajutorul acului, de trei din brațele crucii. La partea de sus, crucii i se făcea o gaică, prin intermediul căreia era prinsă în pieptul copiilor. Doar copiilor li se prindea în piept respectiva cruce, pe care o purtau până auzeau cucul cântând. Apoi o scoteau și o aruncau în urma cucului. O cruce se punea și pe ușa grajdului.”, povestește Monica Dușan.

Alegerea drimocului nu este una întâmplătoare. Drimocul sau dârmozul este un arbust din familia Caprifoliaceae, cu denumirea latină viburnum lantana, cu flori albe asemănătoare celor de soc, arbust pe care credințele populare îl învestesc cu puteri magice, fiind prezent în diverse ritualuri: sub formă de toiag  pus în sicriu lângă mort, pentru a se apăra de duhuri rele[10], în pieptul copiilor sub formă de cruce între Bobotează și Buna Vestire[11], legat cu ață roșie la mâna copiilor sub un an împotriva deochiului, sau pus în năframa de cap ce se lega între coarnele vacilor pentru a le apăra de moroi[12].

Surse:

1. V. Merlan, Dacia esoterică, vol. 1, Ed. Ganesha, București, 2020, p. 233.
2. Ibidem.
3. I. Ghinoiu,  Sărbători și obiceiuri românești, București, Ed. Elion, 2004, p. 233.
4. S. Fl. Marian, Sărbătorile la români.Păresimile, București, 2015, p 144.
5. Ibidem, p. 146.
6. Ibidem, p. 148.
7. Ibidem, p. 146-148.
8. Ibidem, p. 145.
9. Ibidem.
10. Informator: Ban Chiva, 89 de ani, Basarabasa, com. Vața de Jos, 2017.
11. Informator: Maciu Măriuța, 54 de ani, Basarabasa, com. Vața de Jos, 2017.
12. Ioan Pârva,  Lumea de peste prag, Deva, Ed. Călăuza, 2019,  p. 402, 405.

Autor: Ștefania Enache

Foto: Muzeul Civilizației Dacice și Romane Deva/ Arhiva Ordinea Zilei