Cine ajunge în Hunedoara, trebuie neapărat să vadă două puncte de maxim interes, pline de încărcătură energetică divină: Castelul Corvinilor și Mănăstirea Prislop. Iar când spunem Prislop, automat acest nume ne duce cu gândul și la Arsenie Boca, cel căruia i se mai spune, pe bună dreptate, și Sfântul Ardealului.
Canonizat recent, despre sfântul care păzește și azi împrejurimile, se spun multe și mai mult decât atât, fiecare dintre noi, cu propriile încărcături emoționale și dorințe de viață, va avea opinia personală.
Importantă este dorința și rugăciunea din profunzimea inimii, pentru că, așa cum spunea și Iisus: „credința ta te-a vindecat”. Adică, fără credință, nimic nu este posibil. Credința vine din conexiunea minte-inimă, cine reușește aceasta va avea tot ceea ce dorește, în concordanță cu legile universale ale binelui și fără a încălca liberul arbitru al altei persoane, desigur.
După ce trecem de intrarea principală, forfota și zgomotul restaurărilor, construcțiilor și reconstrucțiilor din împrejurimi, dispare instant.
Dincolo de poarta mănăstirii începe o altă lume. Fiecare om se conectează în acest spațiu sacru la propria persoană și ulterior, la Divinitate.
Pacea din suflet devine certitudine și realitate. Gândurile persistente, întrebările fără răspuns, dintr-o dată capătă alt sens. Mănăstirea Prislop este locul unde Cerul se intersectează cu Pământul.
Măicuțele de aici își văd pios de lucrul zilnic. Pe cărarea bătătorită care duce la cimitirul mănăstirii, acolo unde se află, la loc de cinste, și Arsenie Boca, oamenii merg agale, în liniște desăvârșită.
Cimitirul care adăpostește fețe mănăstirești are gravate, pe crucile ce încă miros a lemn proaspăt, numele celor care și-au lăsat amprenta fizică în minunata mănăstire, de-a lungul timpului. La capăt, într-un spațiu mirific, se află colțișorul de Rai, pe pământul Mănăstrii Prislop, al lui Arsenie Boca.
CITEȘTE ȘI: Jurnalul unui pelerin la Muntele Athos. FOTO
Mirosul îmbietor de crini proaspeți se simte încă de la intrarea pe aleea pricipală a cimitirului mănăstirii. Fascinantele flori sunt cele care conduc oamenii care au venit la Părintele Arsenie Boca, fiecare după propria dorință, voință și implicit, credință.
O măicuță cu un zâmbet desenat pe chip coboară agale pe o cărare de munte cu crini proaspeți pe brațe, flori înmiresmate cu o aromă divină, inexplicabilă în cuvintele pe care noi oamenii le cunoaștem.
Meticulos, ea le așează de jur-împrejur la mormântul sfântului, al căruit nume se află inscripționat pe crucea de lemn asemănătoare tuturor „fraților” și „surorilor” din mănăstire, care se afla la un pas distanță, în somnul de veci.
Măicuța, uneori, oferea crini celor care așteptau rândul la crucea sfântului, iar alteori cu glas blând și melodios, cu ochi blânzi, întreba dacă vrea cineva crini acasă să îi planteze, oferindu-i cu rădăcini cu tot.
Odată ajunși la crucea Părintelui, fiecare om se conectează în felul lui la Cer, părintele fiind doar un intermediar și aceasta deoarece chiar părintele când era în viață obișnuia să spună: „mai mult, vă voi ajuta de Dincolo!”
Miracole există, dar trebuie să fim deschiși, să credem în ele. Rugăciunea ne poate conecta la Părintele Arsenie Boca de oriunde ne-am afla, la un pas distanță sau mii de kilometri.
Chiar și atunci când suntem ancorați în realitatea cotidiană, Cerul lucrează spre binele nostru suprem. Nicio călătorie la Arsenie Boca nu este întâmplătoare. Totul are un sens și tot ce se face este spre binele nostru suprem.
Prin imaginile de aici, vă veți conecta la locul impregnat divin cu amprenta unică a Sfântului Ardealului și visele pot deveni realitate.
Autor: Ligia Beatrice Vasilescu
Foto: Ligia Beatrice Vasilescu
CITEȘTE ȘI: Lecția simplității. Chiliile rupestre de la Mănăstirea Turnu. GALERIE FOTO
