Muntele Athos, locul în care de multe secole se înalță rugăciuni pentru oameni, este o lume ce pare că a încremenit. Timpul și spațiul au înghețat și au păstrat neatinsă gingășia sufletească a celor care viețuiesc aici. O fâșie de pământ lungă de doar 60 de kilometri zvâcnește în Marea Egee, iar din mijlocul ei muntele se înalță de la pământ către cer, aducându-l pe muritorul de rând tot mai aproape de Dumnezeire.
E ziua Adormirii Maicii Domnului și am plecat în pelerinaj spre Muntele Athos. Mă încearcă un sentiment straniu, pe care îmi este greu să-l explic. Am emoții, având convigerea că voi trăi o experiență unică.
Nu fac parte din categoria acelor fanatici religioși care se târăsc pe coate și pupă moaște în speranța că vor primi iertarea divină, dar gândul că voi merge într-un loc despre care se vorbește din Antichitate și despre care se spune că este așezat deasupra norilor mă face să încerc diferite stări. Îmi dau seama că voi deschide o poartă și voi pătrunde în istoria lumii.
Nu sunt singur în această călătorie, alături de mine fiind și alți pelerini din localitatea în care trăiesc. Drumul din țară către Grecia a fost parcurs destul de ușor, iar seara eram deja la „intrarea” în Grădina Maicii Domnului.
La Muntele Athos se ajunge doar cu „viză”
Ne-am odihnit într-o pensiune, iar dimineața, la ora patru, am început demersurile pentru a putea intra pe Muntele Athos.
Pandemia îi obligă pe cei care vor să facă pelerinajul acesta să se supună unui test COVID care să arate că nu sunt purtători ai virusului. Călugării care viețuiesc aici sunt vaccinați, dar tot există pericolul unor infectări, așa că s-a impus această regulă.
Odată ce testele au arătat că toți cei din grupul meu sunt „negativi”, am primit „pașapoartele” pentru a ne îmbarca pe vaporul care ne-a dus pe această penisulă din nord-estul Greciei, situată în regiunea Macedonia Centrală.
CITEȘTE ȘI: Lecția simplității. Chiliile rupestre de la Mănăstirea Turnu. GALERIE FOTO
Ultimii ani au dus la creșterea numărului pelerinilor din toată lumea care doresc să viziteze acest loc, așa că s-a decis că pentru a intra pe Muntele Athos este necesară „o viză” specială. De fapt, este o invitație venită din partea mănăstirii la care te duci. Hârtia pe care se află viza include și o serie de recomandări despre ce ai voie să faci, dar și despre ce este strict interzis pe Muntele Athos.
Pe măsură ce ambarcațiunea „tăia” apa, muntele devenea tot mai vizibil, oferindu-ne o priveliște uimitoare. Am avut strania impresie că pământul s-a împletit cu cerul și marea, că soarele era tot mai aproape revărsându-și razele puternice pe măsură ce răsărea.
Iar totul se derula într-o liniște duioasă. Aproape că nici nu mai respiram și nu eram singurul încercat de acest sentiment. Toți cei din grup păreau într-un fel de transă, hipnotizați de imensitatea frumuseții ce se deschidea în fața ochilor lor.
Un loc iubit de zei
Legendele care înconjoară Muntele Athos sunt multe. Vechii înțelepți greci aveau credința că aici este locul în care zeii se întâlneau pentru a pune la cale soarta lumii. S-a vorbit chiar despre faptul că Hera (cunoscută de romani drept Iunona) a locuit în acest paradis ce se întinde ca o pânză în albastrul Mării Egee.
Despre Muntele Athos a scris și Homer, amintind că pe aici au trecut flotele viteazului Achile, atunci când s-a pornit războiul împotriva Troiei.
În acele vremuri, Muntele Athos era locuit de păgâni, iar cei care ocupau insulele din jur veneau la templele zidite aici pentru a-și afla soarta.
Grădina Maicii Domnului
O tradiție creștină amintește de faptul că Sfânta Fecioară Maria și Sfântul Ioan Evanghelistul se aflau într-o corabie care călătorea spre Cipru, atunci când din senin a izbucnit o furtună care i-a obligat să se retragă spre Muntele Athos.
Cei doi mergeau să-l întâlnească pe Lazăr cel înviat de Domnul a patra zi din morți, care era episcop în Cipru.
Maica Domnului s-a odihnit o vreme pe acest munte, fiind cucerită de frumusețea lui. Se spune că și-a rugat Fiul să-i dăruiască Athosul, iar atunci, s-a auzit o voce din ceruri: „Acest loc să fie moștenirea și grădina ta, un rai al mântuirii pentru cei ce o vor caută!”
Și așa s-a întâmplat. De la locul în care păgânii își căutau alinare la zei, Muntele Athos s-a tranformat într-un punct central al creștinismului, devenind astăzi „un munte de credință”, o enclavă monastică în care viețuiesc în jur de două mii de călugări.
Există o serie de surse istorice care indică faptul că bazele vieții monahale în Athos au fost puse la începutul secolului al patrulea, în vremea împăratului Constantin cel Mare, care ar fi ctitorit aici câteva mănăstiri, distruse ulterior de Iulian Apostatul. Alte surse vorbesc însă despre o altă dată de început a vieții monastice aici, undeva prin veacul al șaptelea.
Totuși, primele documente, care atestă fără echivoc o prezență monahală în Athos, sunt legate de participarea unor călugări athoniți la Sinodul de la Constantinopol din anul 843, convocat de împărăteasa Teodora, pentru restabilirea în Biserică a cultului sfintelor icoane.
Iar mai târziu, în 885, Muntele Athos a fost recunoscut oficial drept teritoriu locuit exclusiv de călugări.
Iar în vremea împăratului Nichifor Fokas, în 963, Sfântul Atanasie Athonitul, duhovnic și prieten al acestuia, a pus piatra de temelie a mănăstirii Marea Lavră, cea mai veche așezare monahală din Athos existentă până astăzi.
Locul ales se numea Melana, iar aici Sfântul stătuse în pustnicie o vreme și ridicase o mică biserică închinată Adormirii Maicii Domnului.
În biografia Sfântului Atanasie Athonitul se amintește faptul că mai întâi au fost ridicate zidul exterior, biserica şi apoi chiliile pentru monahi.
Sfântul Atanasie a construit o moară de apă, a sădit vie, a zidit o infirmerie pentru monahii bolnavi şi a început ridicarea unei biserici măreţe. De asemenea, cuviosul a alcătuit o rânduială aspră pentru viaţa de obşte din Marea Lavră, care apoi s-a răspândit şi la alte mănăstiri aghiorite.
După aproape 40 de ani în care Sfântul a păstorit Marea Lavră, în anul 1001, în timp ce cerceta turla de deasupra Sfântului Altar, zidul s-a prăbuşit şi l-a strivit pe Athanasie dimpreună cu alţi şase monahi.
Capitala spirituală a lumii creștine ortodoxe
Am făcut această trecere în revistă a primelor momente creștine de pe Muntele Athos pentru a reliefa importanța acestui loc în istoria omenirii, dar și în istoria creștinismului.
Odată ajunși la mal, am pus piciorul într-un spațiu în care, deși se ajunge ușor din lumea modernă, îți lasă impresia că se află la mii de ani lumină de murmurul societății de astăzi.
Natura se împletește aici cu construcțiile monastice, iar piatra se unește într-o formă perfectă cu crudul verde al vieții.
CITEȘTE ȘI: Turist printre vestigii. Istoria care nu trebuie uitată
Este un peisaj greu de descris în cuvinte, un joc de culori și lumini, o binecuvântare pentru ochi și suflet.
De la azurul imensității Mării Egee, se trece la luciul calcaros al reliefului revigorat de frumusețea faunei care se dezvoltă sălbatic pe munte.
Pe Athos sunt 20 de mănăstiri și mai multe schituri și chilii călugărești. Unele sunt așezate de-a lungul țărmului, altele sunt ascunse prin pădurile care îmbracă muntele sau stau agățate de stânci golașe.
Grupul din care am făcut parte s-a cazat la adăpostul mănăstirii care l-a invitat aici. După ce am prezentat „vizele”, călugării ne-au deschis larg porțile și ne-au dat voie să vizităm lăcașul.
Ne-au dus întâi în zona de ospeție unde ne-au oferit o licoare de bun venit, dar și de mâncare. Veneam de pe drum și aveam nevoie de puteri pentru a ne continua pelerinajul.
Pe masa din fața noastră se găseau tăvi cu halva, pâine, măsline verzi, scoase de la saramură, dar și pahare cu câte o gură de tsipouro, o băutură alcoolică tradițională grecească. Se spune că este o licoare a relaxării, așa că pentru a ne face poftă de mâncare, călugării ne-au omenit cu câte un păhărel de tsipouro. La desert ne-a fost oferit rahat și un pahar cu apă. Totul era făcut în incinta mănăstirii, de călugări.
Dacă v-aș spune că a fost cea mai bună mâncare pe care am mâncat-o în viața mea, m-ați crede nebun?! Gustul acelor bucate este incomparabil și îți face impresia că sufletul ți-a fost scăldat în ambrozie.
Simplitatea acestor alimente ne oferă nouă, celor care astăzi trăim într-o societate în sunt apreciate peste măsură luxul, opulența, falsele valori, o lecție despre cât de ușor se atinge fericirea și despre cât de puțin îi trebuie omului pentru a trăi în armonie cu el și cu ceilalți, dar și cu natura.
După ce am mâncat, ni s-a permis să vizităm locurile. Am mers pe rând în mai multe biserici. Am făcut-o mai mult în tăcere, fiind fascinați de ceea ce ne era dat să trăim.
Fiecare s-a pierdut în propriile gânduri, sub privirea sfinților pictați pe zidurile interioare ale bisericilor. Au fost momente de rugăciune, de introspecție, de conștientizare a divinului din noi.
În astfel de momente, ajungi să trăiești suprema credință și să-ți mărturisești în singurătate gânduri pe care niciodată nu ai avut curajul să le rostești cu voce tare. Porți un dialog interior, în care interlocutorul tău este chiar Dumnezeu.
Construcțiile existente aici sunt impresionante, nu atât prin somptuozitatea lor, cât prin frumusețea lor care izvorăște din puritatea credinței, din perfecțiunea zidurilor, din liniștea locului și din lucrătura impresionantă o Dumnezeirii.
Ai impresia că o putere nevăzută ține mănăstirile prinse de munte. Unele dintre ele țâșnesc din piatra acestuia, altele se adăpostesc în platouri săpate în „carnea” Athosului.
Și peste această imensă construcție a omului realizată cu sprijinul naturii se înalță rugăciunile continue ale călugărilor.
CITEȘTE ȘI: Ion Mincu, creatorul „stilului național” în arhitectura din România
Muntele Athos a fost ajutat de domnii români să supraviețuiască în vremurile otomane
În acest loc viețuiesc toate națiile pământului. Au păsăsit lumea pentru a se căuta pe ei și pentru a-L căuta pe Dumnezeu.
Deși se află pe teritoriul Greciei, Muntele Athos este o zonă autonomă, administrată de conducerile mănăstirilor care se întrunesc în Sfânta Chinotită. Accesul femeilor aici este interzis pentru a-i feri pe monahi de ispite.
Chiar dacă Imperiul Bizantin s-a prăbușit cu sute de ani în urmă, pe Muntele Athos el continuă să existe. Multe dintre mănăstirile de aici arată ca niște cetăți străjuite de ziduri groase. Sunt veritabile orașe, în care trăiesc călugări și care sunt ridicate în jurul unor biserici vechi de sute de ani, care realiefează cel mai pur stil bizantin.
Sunt însă și mănăstiri mai mici, care abia acum se dezvoltă sau care au preferat să-și mențină simplitatea.
CITEȘTE ȘI: Valea Plopului, locul în care istoria și modernitatea stau mână în mână! GALERIE FOTO
Într-un astfel de loc l-am găsit pe părintele Macarie, care și-a făcut răgaz să ne asculte pe fiecare dintre noi și care a avut o vorbă înțeleaptă la fiecare dintre problemele pe care i le-am destăinuit.
La Muntele Athos se vorbește peste tot românește. Și nu o fac doar pelerinii, ci și călugării plecați de pe plaiuri mioritice. Și sunt foarte mulți.
De altfel, legăturile noastre cu Muntele Athos datează din timpuri foarte vechi, fiind cunoscut faptul că aici există ctitorii ale unor domni români.
Din cele mai vechi timpuri, domnitori precum Mircea cel Bătrân, Alexandru cel Bun și Alexandru Aldea au susținut financiar Sfântul Munte.
După căderea Constantinopolului sub turci, mănăstirile de pe Muntele Athos au fost obligate să plătească biruri grele pentru libertatea lor. Iar în aceste momente dificile ele s-au bazat pe ajutorul venit din partea domnitorilor români, care le-au oferit danii generoase.
Există nenumărate surse istorice care vorbesc despre ajutorul românesc înainte de căderea Constantinopolului și după căderea acestuia. În aceste documente sunt amintiți Neagoe Basarab, Vlad Vodă Vintilă, hatmanul Ioan Sturza al Moldovei, Petru Șchiopul al Moldovei, Ștefan cel Mare, Vlad Țepeș, Petru Vodă, Matei Basarab sau soațele unor domni de pe meleagurile noastre care au făcut danii către Athos.
La Mănăstirea Vadopedu, de exemplu, Ștefan cel Mare și Sfânt a construit în 1472 un port. Tot aici, Neagoe Basarab a ridicat o biserică cu hramul Adormirii Maicii Domnului.
Iar dovezile despre astfel de fapte sunt foarte multe și vizează majoritatea mănăstirilor de pe Athos. În unele cazuri, clădirile au fost ridicate din temelii, în altele au fost întărite zidurile sau au fost construite biserici.
Pe vârful Athosului
Aproape de ora cinci seara, călugării ne-au chemat din nou la masă. De data aceasta ne-au dat o mâncare de năut, o mână de măsline, pâine, halva, un măr și un pahar cu apă. A fost mai mult decât suficient pentru a ne pregăti pentru încercarea care ne aștepta a doua zi: urcarea pe vârful Athonului, până la o altitudine de 2033 de metri.
CITEȘTE ȘI: Pădurea, medicament pentru trup și suflet. FOTO+VIDEO
Pelerinajul nostru nu a fost unul obișnuit, în care mergi și vizitezi mănăstiri și înnoptezi în camerele puse la dispoziție de călugări.
Grupul nostru a ales ca în centrul acestei experiențe să se afle escaladarea acestui vârf muntos. De aceea am ales să ne odihnim peste noapte în saci de dormit, la umbra unor pomi din curtea mănăstirii. Așa am avut ocazia să vedem cum apune soarele peste Athos și cum odată cu întunericul coboară peste această comunitate o liniște profundă.
Dimineața, am pornit spre vârf. Aveam de urcat pe niște cărări încuste, iar în multe cazuri de o parte și de alta se vedea hăul muntelui.
Când am ajuns la poalele muntelui am privit în sus, ne-am speriat inițial și ne-am spus unul altuia că nu credem că vom rezista până sus. Unul dintre camarazii mei avea de acasă o problemă la unul dintre genunchi, așa că a vrut să renunțe și să ne aștepte jos.
O putere mai presus de el l-a îndemnat să urce. Așa că am pornit în șir indian, sprijiniți în toiage din lemne. Am făcut drumul mai mult în tacere, cu ochii în pământ. Pe un astfel de traseu trebuie să privești cu atenție pe unde calci pentru că altfel riști să te împiedici de bolovanii din drum sau îți poți scrânti glezna în vreo groapă.
Ne-a luat câteva ore bune până ce am ajuns în vârf. George, camaradul cu problema la genunchi, n-a mai simțit nicio durere. Abia sus și-a amintit că l-a durut cândva piciorul.
Pe acest drum șerpuit de munte n-am simțit nevoia să bem apă sau să mâncăm. Abia în vârf, la 2033 de metri ne-am tras sufletul.
De acolo de sus, lumea se vede cu totul altfel și te face să conștientizezi cât de mici suntem noi oamenii în acest furnizar imens al naturii.
Călătoria pe care am făcut-o pe Muntele Athos a fost pentru sufletul meu, dar mi-am dorit să împart cu voi bucuria pe care am trăit-o și fericirea de a atinge cerul cu mâna.
Fiecare dintre voi poate trăi în felul lui o astfel de experiență, eu așa am simțit și așa am trăit-o. Și dacă mi se va mai oferi ocazia de a repeta acest drum pe acest „munte de credință” o voi face din nou fără nicio ezitate.
Autor: Mihai Colț
Foto: Ordinea Zilei
RUBRICĂ SUSȚINUTĂ DE COLT LUXURY TOUR S.R.L.. Firma asigură transport de persoane în condiții de lux, excursii, preluări, transferuri, convenții civile. Amănunte: 0775.520.618 sau 0775.520.628.
Mai multe amănunte găsești AICI.
