Sfântul Sava, despre care vom vorbi astăzi, s-a născut în anul 334. El este fiul unor creştini credincioși din zona Buzăului, trăind în vremea când această parte a ţării era stăpânită de goţi.
Crescut în credința ortodoxă, tânărul Sava şi-a sporit evlavia, concentrat fiind în rugăciune, smerenie și iubire de adevăr.
Înaintând în vârstă, el cânta psalmi în biserică şi ducea o viaţă impecabilă. Apropierea de Dumnezeu l-a făcut pe Sfântul Sava să fie blând şi răbdător faţă de toţi. Ducea o viață simplă, nu căuta să strângă averi, ci se mulţumea numai cu agonisirea necesară pentru traiul de zi cu zi.
Era înfrânat în toate, fecior curat și pur, la trup și la suflet, postea zilnic şi stăruia în rugăciune; nu se amesteca în ceea ce nu-i folosea şi îşi păstra în orice împrejurare credinţa în iubire.
Când goţii păgâni au început prigonirea creştinilor, regele Atanaric a poruncit ca un idol să fie purtat într-un car prin toate cetăţile şi satele şi să i se aducă jertfe.
Sfântul Sava, pe atunci, îndemna creştinii „să nu jertfească idolilor şi să nu mănânce din cărnurile jertfite, deoarece aceasta însemna tăgăduirea credinţei în Hristos”.
Înainte de Paştele din anul 372, Sfântul Sava a vrut să meargă în alt sat pentru sfintele slujbe, dar un înger al Domnului i s-a arătat şi i-a spus să se întoarcă în satul său, pregătindu-l pentru mucenicie.
La puţină vreme după aceasta, Sfântul, mărturisind că este creştin, a fost prins de goţii păgâni şi supus la diferite chinuri, pentru a-l determina să renunțe la credinţa în Hristos. Mai întâi l-au bătut cu nuiele şi cu bice, dar, fiind ocrotit de harul lui Dumnezeu, Sfântul Sava le-a arătat că bătăile îndurate nu au lăsat niciun semn pe trupul lui.
Atunci, mâniindu-se chinuitorii, au luat o osie de căruţă şi punându-i-o pe umeri i-au întins mâinile până la capetele ei. Apoi i-au legat şi de picioare altă osie şi astfel, întins pe cele două osii, l-au aruncat şi l-au lăsat să zacă pe spate, chinuindu-se o noapte întreagă. Apoi, i-au dat să mănânce mâncare jertfită idolilor.
Sfântul însă s-a împotrivit, numindu-l pe conducătorul păgânilor, Atharid, nelegiuit şi blestemat. Auzind aceasta, unul dintre slujitorii lui Atharid a luat un drug de fier şi l-a aruncat cu ascuţişul în pieptul sfântului cu atâta putere, încât cei de faţă credeau că acesta va muri îndată.
Dar el, păzit fiind de Dumnezeu, i-a spus păgânului: „Tu socoteşti acum că m-ai rănit cu drugul. Să ştii însă că aceasta m-a durut atât de mult încât parcă ai aruncat în mine cu un fir de lână.”
Nici în faţa morţii, Sfântul Sava nu a renunțat la credința sa.
Sfântul a îndurat toate suferinţele cu credință deplină, a acceptat durerea. Mare a fost mirarea tuturor și pentru faptul că nu s-a văzut nici cea mai mică urmă de rană pe trupul lui.
Atharid, auzind că Sfântul Sava a înfruntat cu seninătate toate chinurile la care a fost supus şi că a rămas statornic în dreapta şi adevărata sa credinţă, a poruncit să-l înece în râul Museos, cunoscut astăzi ca fiind Buzău.
Când au ajuns la malul râului, cei ce-l ţineau s-au sfătuit între ei: „Hai să-l eliberăm pe acest nevinovat, căci de unde va şti aceasta Atharid?”.
Dar fericitul Sava a spus către ei: „De ce vorbiţi deşertăciuni şi nu împliniţi ceea ce vi s-a poruncit? Eu văd ceea ce voi nu puteţi vedea. Iată, de faţă stau în slavă îngerii care au venit să mă primească!”.
Atunci l-au coborât în apă pe cel ce mulţumea şi-l preaslăvea pe Dumnezeu şi, punându-i un lemn peste gât, l-au împins spre adânc. După ce l-au înecat, l-au scos din apă, l-au lăsat neîngropat şi au plecat. Nu s-a atins de el nicio fiară sălbatică. În cele din urmă, trupul lui a fost ridicat de fraţi şi îngropat. Aceasta se întâmpla în ziua de 12 aprilie a anului 372.
În urma schimbului de scrisori dintre Sfântul Vasile cel Mare şi Sfântul Bretanion, Episcopul Tomisului, cu îngăduinţa Bisericii din Goţia, guvernatorul Dobrogei, Iunius Soranus, a trimis bărbaţi vrednici de încredere să ridice moaştele Mucenicului Sava şi să le ducă în Capadocia, locul de proveniență al strămoşilor Sfântului.
