La 5 aprilie, îi găsim înscriși în calendarul creștin pe Sfânții Mucenici Diodor, Teodul, Agatopod, Claudie și Serapion.
Legenda spune că pe timpul împărăției lui Dioclețian și Maximilian, păgânii împărați ai Romei, în Tesalonic se aflau doi clerici bisericești, cu harul lui Dumnezeu, Agatopod și Teodul.
Agatopod era un bătrân înțelept, diacon, iar despre Teodul se povestește că era „citeț”, tânăr și frumos la chip, curat la suflet, fiu al unor cinstiți părinți creștini, care avea trei frați, pe Capiton, Mitrodor și Filostorghie, toți considerați a fi dreptcredincioși în fața lui Dumnezeu.
Înainte de a pătimii, despre fericitul Teodul se spune că a primit un semn de la Dumnezeu. Astfel, într-o noapte, pe când se odihnea, i s-a părut în timpul visului că ia în mâna sa un anumit obiect material.
Trezindu-se din somn, el a găsit, cu adevărat, în mâinile sale un inel foarte frumos, având pecetea Sfintei Cruci, semnul pătimirii Domnului Iisus.
Cu acel inel, tânărul sfânt tămăduia toate bolile oamenilor sau pe mulți dintre eleni îi determina să se întoarcă cu fața spre Hristos.
În acea perioadă, păgânii împărați au început să prigonească creștinii și au cerut ca oamenii să se închine idolilor creați de mâini omenești, dar nu lui Dumnezeu, Creatorul nevăzut.
Porunca lor a ajuns și la Tesalonic. Mulți credincioși fugeau să se ascundă, alții acceptau totul de la păgâni.
În mijocul celor care cedau s-au aflat totuși doi viteji la suflet, considerați a fi ostași ai lui Hristos, cei doi sfinți, Agatopod și Teodul.
În vremea cumplitei prigoniri, ei n-au fugit, nici nu s-au ascuns, ci stateau liniștiți, fără frică, în casa Domnului.
Ziua și noaptea, cei doi se rugau lui Dumnezeu pentru Sfânta Biserică, aflată în primejdie. Aflând de ei, ostașii i-au prins și i-au aruncat în temniță.
Pe atunci se afla în Tesalonic și un ighemon cu numele Faustin. Acesta, într-una din zile, a poruncit să fie cercetați și marturisitorii lui Hristos, Agatopod și Teodul. Iar ei, cu îndrazneală, au strigat: „Suntem creștini!” Răspunsul lor însă a atras apriga judecată a tiranului.
Lui Teodul, judecătorul, chemându-l mai aproape de sine, i-a zis prietenește: „Ascultă-mă, o, tânărule, rogu-te, leapadă acea nouă amagire creștinească și apropie-te de legile cele vechi, ca să nu te lipsești rău de viața ta“.
Sfântul Teodul, cu o expresie veselă pe chip, i-a răspuns: „Eu demult am scăpat de toată amăgirea și rătăcirea, iar pentru tine, care ai iubit deșertăciunea, mă tem foarte mult ca să nu cazi în moartea cea veșnică“.
Agatopod, pus și el la încercare, a răspuns: „Și eu cu sârguință și cu bucurie, după cuvântul lui Teodul, voi aduce jertfă adevăratului Dumnezeu și Fiului Său, Iisus Hristos. Pentru că acelui Dumnezeu a făgăduit Teodul să-i aducă jertfa de bună mireasmă“.
Speriați de aceste cuvinte, care puteau să întărească și pe alții în credință, judecătorii au poruncit întemnițarea drept credincișilor.
Aflați în temniță, ei s-au rugat lui Dumnezeu în liniște, alăturându-se celor închiși, care erau ținuți acolo din diferite pricini.
Asftel, cei ce erau legați împreună cu ei, din diferite motive, crime sau desfrânări, au „lepadat”, la rândul lor, frica morții celei trupești, căzând la picioarele sfinților și cerându-și iertare pentru greșelile lor.
Istoria spune că poporul care era afară, stricând încuietorile temniței, a intrat înăuntru unde au rămas ascultând, cu mirare, cuvintele dulci ce ieșeau din gurile robilor lui Dumnezeu.
Supărat nevoie mare, conducătorul curții Tesalonicului, considerat a fi „cel mai osardnic slujitor al diavolului”, a alergat la ighemon, cerându-i să judece pe robii lui Hristos.
Faustin, ighemonul, a întrebat : „Spune-mi mie, cine a făcut cerul?” Sfântul Teodul a răspuns: „Dumnezeu Atotșiitorul și Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, Care este Cuvântul Tatălui“.
La care Faustin a zis: „Oare Acela este, pe Care, muncindu-L cu munci preacumplite iudeii, L-au răstignit?”
Mucenicul: „Acela este, pe Care L-au rastignit evreii și a patimit de voie pentru noi; Care, după aceea, a înviat din morți cu puterea dumnezeirii Sale și Care, ca un biruitor al morții, a fost văzut înălțându-se la cer, de unde iarăși va veni ca să judece pe cei necredincioși”.
După aceea, Faustin, mirat de răspunsul primit, a completat: „Dar pentru ce zeilor noștri nu voiești să le aduci jertfe?”
Sfântul nu a cugetat nici o clipă la răspunsul său: „Nu este mai bine a aduce jertfe Aceluia de care sunt zidiți făcătorii idolilor, decât idolilor celor făcuți? Cu adevărat este mai bun Ziditorul decât zidirea“.
Atunci Faustin ighemonul, supărat, a poruncit să dezbrace de haine pe Sfantul Teodul cel tânăr și „să-l golească spre muncire”. În acest timp, crainicul striga: „Jertfește zeilor și vei scăpa!” Dar mucenicul grăia către muncitor: „Hainele de pe trup mi le-ai luat, dar credința către Dumnezeul meu nu o vei putea lua în veci de la mine“.
Ighemonul, voind să înfricoșeze pe mucenic, a poruncit să-l ducă la moarte, socotind că, văzând pedeapsa de moarte, el se va teme și se va supune voinței lui.
„Suntem creștini și anume pentru numele lui Hristos, toate voim a le pătimi“, spuneau într-un glas cei doi sfinți.
Ighemonul, plin de mânie, în final, a hotărât: „Teodul si Agatopod, care n-au voit să aducă jertfă idolilor, să se arunce în mare!”
Și, luându-i ostașii, i-au dus la mare unde, legându-le mâinile la spate și legându-le pietre grele la tot corpul, i-au aruncat pe cei doi în apa învolburată.
Iar marea, primind trupurile sfintilor, imediat le-a scos cu valurile la uscat, dezlegate de legături și fără de pietre, chipurile lor fiind pline de lumină. Ei au fost îngropați cu cinste de către cunoscuții și cei dragi lor.
La scurt timp de la moarte, s-a arătat Sfântul Teodul. Acesta, îmbrăcat în haine albe și cu fața luminoasă, le-a poruncit ca averile lui să se împartă celor sărmani și văduvelor.
