În nordul insulei grecesti Evia, la 120 de kilometri de Atena, în biserica mare din localitatea Prokopi sunt așezate spre închinare moaștele Sfântului Ioan Rusul (pomenit de creștinii ortodocși la 27 mai). Construcția acestul lăcaș de cult s-a realizat între anii 1930-1951, iar după sfinţirea bisericii, sfintele moaşte au fost mutate aici şi odihnesc înlăuntrul acestei biserici până astăzi.
Dar periplul Sfântului s-a întins pe mai bine de 200 de ani și a străbătut o bună parte a lumii, lăsând, pe unde a trecut, mărturii ale puterii credinței sale.
A plecat din Rusia, ca soldat în oastea lui Petru cel Mare în războiul împotriva turcilor din 1711. Eforturile țarului de a-și spori influența în Balcani au, pentru mulți dintre ostații săi, o consecință teribilă: prizonieratul și robia.
Sfântul Ioan nu face excepție: a fost luat prizonier de către tătari în luptele pentru dezrobirea Azovului și vândut unui ofițer superior turc care era eparh în Procopie (actualul Ürgüp (Urgup) –Capadocia–Turcia), Asia Mică, aproape de Cezareea Capadociei. Întorcându-se în ținutul său, aga l-a luat cu sine și pe Ioan.
„Creștin m-am născut și creștin voi muri!”
Robii rusi, rămași în număr mare la turci, o duceau greu sub jugul mahomedanilor, iar cei mai mulți dintre ei, pentru a li se ușura puțin suferința, s-au lepădat de Hristos și s-au făcut musulmani. Tânărul Ioan, însă, a ales să-și păstreze credința, indiferent de consecințe. Bătut, lovit, scuipat, devenit ținta disprețului ienicerilor din tabăra militară ce se afla în Procopie, Sfântul răspundea celor ce-l îndemnau să-și lepede credința că ar prefera să moară decât să cadă în acest înfricoșător păcat.
Agăi turc i-a spus: „Dacă mă lași liber în credința mea, îți voi împlini cu sârguință poruncile; dacă mă silești să-mi schimb credința, mai degrabă îți predau capul decât credința. Creștin m-am născut și creștin voi muri”.
Rânduit să îngrijească de vite, fericitul Ioan își întindea într-un colț al staulului trupul obosit, mulțumind lui Dumnezeu că l-a învrednicit a se face următor al smereniei lui Hristos, Cel ce a primit a Se naște într-o iesle săracă, lângă Bethleem.
Dumnezeu a înmuiat inima împietrită a stăpânului său și, cu timpul, acesta a început să-l îndrăgească, influențat și de smerenia și blândețea lui Ioan. După o vreme i-au rânduit pentru viețuire o cămăruță apropiată de grajd, pe care la început cuviosul a refuzat-o, continuând să doarmă în staulul său iubit, pentru a-și chinui trupul cu traiul greu și nevoința în mirosul greu al dobitoacelor și loviturile lor de picioare.
Cu rugăciunile Sfântului, noaptea grajdul se umplea de bună mireasmă duhovnicească, căci acesta devenise locașul de nevoință unde el urma poruncile Sfinților Părinți: ceasuri nesfârșite de rugăciuni și îngenuncheri; puțin somn, ghemuit, pe podeaua goală și acoperit cu o pânză veche, postind multe zile cu puțină pâine și apă și rostind adesea psalmii Proorocului David, pe care îi zicea în limba în care îi învățase de la mama sa –în limba rusă.
Câteodată, noaptea, mergea pe ascuns la o biserică a Sfântului Gheorghe ce era zidită într-o râpă nu departe de casa stăpânului său și făcea priveghere, stând în picioare în pridvorul bisericii. Tot aici mergea în fiecare sâmbătă și se împărtășea cu Sfintele Taine.
Aga a hotărât să facă un pelerinaj la Mecca, cetatea sfântă a mahomedanilor. După plecarea sa, soția a pregătit un ospăț la care a invitat rudele și prietenii soțului pentru a prăznui și a se ruga pentru buna întoarcere a acestuia acasă.
La masă a fost rânduit să slujească fericitul Ioan. Printre mâncărurile așezate înaintea oaspeților se afla și un fel de pilaf care îi plăcea foarte mult agăi. Amintindu-și de soțul ei, stăpâna a zis lui Ioan: „Cât de bucuros ar fi fost, Ivan, stăpânul tău, dacă ar fi fost aici împreună cu noi și ar fi gustat din acest pilaf!”. Sfântul Ioan a cerut atunci de la dânsa o farfurie plină cu pilaf, spunând că o va trimite la agă, în Mecca. La auzul acestor cuvinte toți invitații au râs; stăpâna, însă, a poruncit bucătăresei să-i dea fericitului Ioan farfuria cu pilaf cerută, gândind că poate vrea să o mănânce el însuși sau să o dea vreunei familii creștine sărace, precum obișnuia să facă adesea, dăruind altora partea sa de mâncare ce i se cuvenea.
Sfântul a luat farfuria și, mergând în staul, a îngenuncheat și s-a rugat din adâncul inimii, cerând lui Dumnezeu să trimită farfuria cu mâncare stăpânului său, la Mecca, cu oricare mijloc va rândui Domnul în atotputernicia Sa. A cerut aceasta cu smerenie și simplitate, cu nimic îndoindu-se, după cuvântul Domnului, și Acesta i-a ascultat dorința: farfuria a dispărut din ochii săi, iar fericitul Ioan s-a întors la masă, spunând stăpânei că a trimis mâncarea la Mecca. Crezând că vrea să ascundă faptul că a mâncat pilaful el însuși, invitații au râs de cuvintele fericitului Ioan ca de o glumă bună.
Când s-a întors din pelerinaj aga, a adus cu sine și farfuria de aramă, spre marea uimire a casnicilor săi. Numai Sfântul Ioan nu s-a mirat de aceasta. Aga le-a povestit atunci cele ce i se întâmplaseră: „În cutare zi (era ziua în care stăpâna pregătise acel ospăț), întorcându-mă de la geamia cea mare, am găsit în camera mea pe care o lăsasem încuiată această farfuria plină cu pilaf. M-am umplut de mirare, neștiind cine a adus mâncarea și cum a intrat în camera încuiată. Neștiind cum să-mi explic acest lucru ciudat, tot uitându-mă la farfuria cu pilaful cald din care ieșeau aburi, am zărit, cu și mai mare mirare, numele meu bătut pe marginea farfuriei, așa cum avem pe toate vasele casei noastre. Așa încât, cu toată nedumerirea și zbuciumul meu, m-am așezat și am mâncat cu mare poftă pilaful, și, iată!, am adus farfuria cu mine și văd că este într-adevăr a noastră. Dar, pe Allah, nu pot să înțeleg cum a ajuns la Mecca și cine a adus-o”.
Vestea despre minunea săvârșită de Sfântul s-a răspândit repede în tot ținutul și toți îl priveau cu teamă și respect, ca pe un om drept și plăcut lui Dumnezeu, nemaiîndrăznind nimeni să-l supere cu ceva.
Stăpânul și soția sa se străduiau să-i poarte de grijă cât mai mult și l-au rugat să se mute în cămăruța ce se afla lângă grajd, pe care până atunci o refuzase. Fericitul Ioan și-a continuat mai departe felul ascetic de viață, îngrijind de animale și împlinind conștiincios poruncile eparhului, iar nopțile le petrecea cu rugăciuni și cântări de psalmi.
Văzându-şi de mai înainte adormirea în Domnul, Sfântul Ioan l-a chemat pe preotul bisericii să-l împărtăşească cu Sfintele Taine. Astfel, ascunzând Tainele într-un măr scobit, preotul a venit în grajd, unde vieţuia sfântul, şi l-a împărtăşit. Sfântul a adormit în Domnul, în anul 1730, la vârsta de aproximativ 40 de ani.
La trei ani după săvârşirea Sfântului Ioan, în urma unei minuni trupul său a fost găsit neputrezit. Musulmani şi creştini deopotrivă au adunat cu râvnă pământul sfinţit. Moaştele au fost duse în bisericuţa Sfântului Gheorghe, în care Sfântul Ioan se rugase în timpul vieţii. În anul 1868, în satul Prokopi s-a ridicat o biserică mare în cinstea sfântului, iar moaştele au fost aşezate acolo.
Dar călătoria pământeană continuă…
În anul 1832, într-o înfruntare dintre sultanul Mahmud al doilea și Ibrahim al Egiptului, Osman Pașa, trecând prin Procopie –ca trimis al sultanului, aruncă în foc sfintele moaște, după ce jefuise biserica și vrând să se răzbune pe creștini. Văzând însă trupul Sfântului mișcându-se în mijlocul flăcărilor ca și cum ar fi fost viu, turcii au fugit îngroziți, lăsând odoarele bisericii și povestind tuturor musulmanilor minunea pe care o văzuseră.
După plecarea turcilor, creștinii au cautat sub stratul de cărbuni și cenușă și au găsit trupul sfântului întreg; nu pățise nimic, era tot mlădios și înmiresmat ca și mai înainte. I-a rămas numai o negreală de la jar și de la fum, negreală ce o păstrează până astăzi spre aducere aminte de minunea petrecută atunci.
În anul 1924, după ultima înfrângere a Imperiului Otoman, care se aliase cu Germania în timpul Primului Război Mondial, noua Republică Turcă a primit recunoaşterea oficială. Potrivit condiţiilor tratatului, întreaga populaţie musulmană a Greciei a fost repatriată în Turcia, iar grecii ortodocşi, care trăiseră de-a lungul coastei turceşti a Asiei Mici încă de pe vremea lui Hristos, au fost mutaţi masiv în nou-eliberata zonă a Greciei de Nord.
Majoritatea locuitorilor din Prokopi au fost trimişi ca refugiaţi în insula Evia, unde şi-au întemeiat propriul sătuc „Noul Prokopi”, pe înălţimea munţilor acoperiți cu pini ai insulei. Ştiind că bisericile rămase în urmă aveau să fie transformate în moschei sau folosite pentru alte scopuri, creştinii şi-au luat cu ei marea comoară: moaştele Sfântului Ioan Rusul.
Au pornit pe mare spre Evia cu vaporul Vasilios Destunis, dar când au ajuns aproape de Rodos, vaporul s-a oprit şi a început să se învârtă pe loc. Căpitanul se afla în mare încurcătură până ce Panaghiotes Papadopoulos, un om din satul Prokopi, i-a spus că duceau cu ei moaştele Sfântului Ioan, aşezate printre mărfuri.
Căpitanul a poruncit îndată ca moaştele Sfântului să fie aşezate într-o micuţă cabină de pe punte, unde atârnau candele arzând ziua şi noaptea înaintea icoanelor Domnului, Născătoarei de Dumnezeu şi Sfântului Nicolae. Moaştele au fost aşezate cu greu în acel loc, după care vaporul şi-a continuat cursa. Când au ajuns în Halkis (Halkidis), mitropolitul şi cei mai mulţi oameni din oraş au coborât în port să-l întâmpine pe Sfânt.
La început cinstitele moaşte au fost aşezate în biserica Sfinţilor Constantin şi Elena din Prokopi. Iar după zidirea bisericii în cinstea Sfântului moaștele au ajuns acasă.
Biserica este cladită într-un stil basilical roman, îmbinat cu cel bizantin. Interiorul construcției este lucrat în marmură, atât în cazul baldachinului care găzduiește Sfintele Moaște, cât și catapeteasma.
Arcada ce face legătura cu altarul, naosul și pronaosul sunt susținute de coloane placate cu marmură.
Din Anatolia, prin Evia, pe malul Dunării…
În România, Mănăstirea „Sfântul Ioan Rusul” a fost construită începând din luna noiembrie 2008, pe ruinele unei foste unități militare ale Poliției de Frontieră din Giurgiu. Este situată la marginea localității Slobozia, comună aflată foarte aproape de Dunăre, lângă o pădure de stejari seculari.
Șase echipe de meşteri veniţi de la Piatra Neamţ şi Suceava au reusit, lucrând aproximativ o lună, amenajarea unui paraclis, închinat Sfântului Ioan Rusul, şi a unui corp de clădire, ce are la parter o sală de mese pentru 40 persoane, cu bucătărie, iar la etaj, șase chilii, fiecare cu baia ei.
Paraclisul respectă întru-totul tradiţiile ctitoriilor moldoveneşti din timpul Sf. Voievod Ştefan cel Mare. Catapeteasma este sculptată, din lemn de stejar, lucrată manual la Piatra Neamţ.
Icoanele existente sunt din sec. XVIII şi au fost aduse de la vechea biserică a Mănăstirii Căscioarele, situată pe malul drept al Argeşului, pe drumul ce coboară de la Târgovişte la Giurgiu, în satul cu acelaşi nume. Pe pereţii văruiţi în alb strălucitor impresionează în mod deosebit două icoane împărăteşti, primite de la mănăstirea amintită mai sus.
În ziua de 29 august 2008, când Biserica Ortodoxă sărbătorea Tăierea Capului Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul, Întâistătătorul Episcopiei Giurgiului, asistând la Sfânta Liturghie săvârşită în biserica „Sfântul Ioan Rusu” din Evia – Grecia, avea să primească în dar din partea gazdelor o icoană din argint a Sfântului Ioan Rusu, precum şi o părticică din moaştele sfântului.
Moaştele au fost dăruite, mai apoi, de către Preasfinţia Sa, nou înfiinţatei Mănăstirii Sfântul Ioan Rusul, din judeţul Giurgiu. Mănăstirea mai are, de asemenea, părticele din moaştele sfinţilor: Ioan Gură de Aur, Elefterie, Haralambie, Nicolae, Siluan Athonitul, Gherasim de la Iordan, Macarie de la Pecerska, Mucenici Prov, Tarah, Andronic, cei 14 mii de prunci ucişi de Irod, Policarp al Smirnei, o părticică din Sfânta Cruce, Sfinţii Cuvioşi ucişi în Mănăstirile Sfântul Sava, Sinai şi Sfântul Teodosie, Pietre din Golgota, Mormântul Mântuitorului, stâlpul flagelării.
Mănăstirea este prima din ţara noastră construită în cinstea Sfântului Ioan Rusu. Fiind soldat, Sfântul şi-a ales ca locaş o fostă unitate militară, sălăşluindu-se între ostaşii lui Hristos.
