Este important să trăim cu adevărat, să depășim barierele impuse de frici și să privim viața direct în ochi, fiind permanent conștienți de tot ceea ce ni se întâmplă, fără însă a ne lăsa cuprinși de temeri inutile. „Ceea ce contează este să fim cu adevărat vii, nu doar niște „morți vii” care se agață de existență!”, transmite Verena Kast, una dintre cele mai importante voci ale psihologiei jungiene contemporane.
Pe parcursul unei cariere care se întinde pe șase decenii, cunoscuta psihoterapeută a cercetat zone neexploatate până atunci, fiind un pionier în studierea doliului și a pierderii. După 60 de ani în care a analizat psihicul uman și a făcut terapie cu pacienții săi, Verena Kast mărturisește că preferă să promoveze emoțiile pozitive, fiind fascinată de oameni și de resursele pe care le au pentru a se vindeca și a face față greutăților.
Publicul din România a avut posibilitatea de a o întâlni pe Verena Kast datorită lansării cărții Viața înseamnă relație, eveniment organizat de Editura Trei. Cu această ocazie, ea a revenit în țara noastră pentru prezentarea volumului, dar și pentru o serie de întâlniri profesionale și conferințe dedicate comunității terapeutice jungiene.
Timpul petrecut la București a fost un bun prilej de a realiza un interviu cu Verena Kast, o voce relevantă în psihologia analitică, profesor de psihologie la Universitatea din Zürich și psihoterapeut cu practică privată.
Interviul atinge mai multe teme, oferind răspunsuri la întrebarea de ce lumea interioară devine un reper esențial și un sprijin într-o epocă în care oamenii par tot mai conectați la exterior, dar tot mai departe de sine.
Verena Kast vorbește cu simplitate și claritate despre frică, imaginație și creativitate, despre felul în care social media amplifică anxietatea și comparația, ajungând să conducă spre ură și agresivitate. În opinia sa, ritualurile, conectarea cu ceilalți și a vorbi despre emoțiile și vulnerabilitățile noastre reprezintă o cale de creștere a speranței și de vindecare. Puterea relațiilor umane și creativitatea reprezintă forța profund umană care ne poate ajuta să facem față incertitudinii lumii moderne.
O persoană care are încredere în viață
Sunteți una dintre cele mai cunoscute voci ale psihologiei jungiene, psihoterapeut, autor și profesor, cu o experiență de 60 de ani. Pentru cei care vă întâlnesc pentru prima dată, cum v-ați descrie pe dumneavoastră și esența muncii pe care o desfășurați?
Ei bine, aceasta este o întrebare dificilă. Cred că am fost întotdeauna interesată de ființele umane și acesta a fost, de fapt, firul meu călăuzitor. De-a lungul vieții am urmat ceea ce m-a interesat și cred că a fost o idee bună. Sunt o persoană creativă, interesată de multe lucruri, mereu dornică să descopăr ceva nou. Și cred că sunt cineva care are încredere în viață.
Am crescut în munți, într-o familie în care era limpede că există dificultăți în viață, dar și că dificultățile pot fi gestionate. Și cred că poate acest lucru îl transmit în cărțile mele. Nu fac asta în mod conștient, pur și simplu ține de felul meu de a fi: cred că da, avem dificultăți în viață, dar avem și creativitate, avem speranță, avem multe emoții, suntem buni, putem face față vieții. Pentru mine, interesul pentru viața interioară, pentru inconștient, pentru imaginație a fost mereu prezent. Cred că viața interioară și imaginația sunt de mare ajutor.
Nu este pentru prima dată când vizitați România, dar de această dată ați venit cu foarte multe activități, într-o singură săptămână: lansarea cărții „Viața înseamnă relație”, o serie de workshopuri și sesiuni de supervizare cu terapeuții jungieni din România. Cum percepeți comunitatea jungiană de aici și evoluția generală a terapiei?
Așa este, am fost în contact cu România și înainte. Când am ocupat funcția de vice-președinte și președinte internațional al Asociației Internaționale de Psihologie Analitică am colaborat cu primul grup jungian românesc. Iar interesul nu a fost prezent doar aici. În momentul în care s-a deschis Cortina de Fier, în multe țări din Est a apărut o foame reală de cunoaștere pentru psihologia umană. În acea perioadă am călătorit în România, în Cehoslovacia (cum era încă, atunci) și în Rusia și am întâlnit pretutindeni același lucru: un interes profund, autentic și o dorință uriașă de a înțelege psihicul uman. Astăzi există foarte multe grupuri jungiene în această parte a lumii, iar mie îmi place enorm ceea ce au reușit să construiască. Este, într-adevăr, o muncă extraordinară!
În vremurile dificile pe care le trăim, avem nevoie să fim împreună
Inspirându-ne din titlul „Viața înseamnă relație” și din tradiția culturală și emoțională profundă a României, marcată de legături familiale puternice, spiritualitate și un istoric colectiv al rezilienței, ce trăsături sau puncte forte ați observat la români care pot face o diferență în adaptarea la aceste vremuri globale incerte?
Ei bine, nu am avut până acum un contact mai profund cu un număr mai mare de oameni din România, dar cred, din ce am observat, că în vremurile dificile pe care le trăim, avem nevoie să fim împreună: să ne împărtășim emoțiile, să vorbim despre anxietăți, să le recunoaștem, dar și să împărtășim speranță. Am descoperit însă că da, aici oamenii sunt mai religioși și poate că acest lucru este și el de ajutor.
Ce iubiți cel mai mult la profesia dumneavoastră și ce vi se pare în continuare provocator?
Ca psihoterapeut… cred că unul dintre cele mai interesante lucruri în această profesie este faptul că ajungi să cunoști oameni foarte diferiți, cu idei și moduri de a fi foarte diverse. Intri în contact cu nenumărate povești. Iar ceea ce este cu adevărat frumos este atunci când poți să îi ajuți, când poți să îi sprijini să se deschidă, să își descopere potențialul, să vadă posibilități noi, nu doar dificultățile cu care se confruntă. Sigur că trebuie să accepte realitatea, dar pot vedea și alte căi. Iar acest lucru este, pentru mine, extraordinar!
Ceea ce este dificil, însă, sunt situațiile în care nu poți deschide acest potențial. Când ai sentimentul că, de exemplu, ai în față pe cineva care suferă profund, într-un mod psihotic, și nu îl poți ajuta cu adevărat să își schimbe viața. Poate îl poți sprijini puțin prin simpla ta prezență, prin faptul că îl însoțești, dar nu poți produce o schimbare reală.
Rețelele sociale amplifică în mod constant comparația
Spuneați în „Viața înseamnă relație” că frica este una dintre cele mai contagioase emoții. Cum a schimbat social media modul în care frica circulă și modelează emoțiile noastre colective, precum și modul în care ne percepem unii pe alții?
Cred că frica este emoția care ne spune că suntem amenințați de un pericol și că trebuie să facem ceva. Și, desigur, avem diferite modalități de a o transforma. Iar eu cred că, în momentul actual, trăim mult mai multă anxietate din cauza pandemiei de COVID. Pentru că odată cu COVID a început totul. Anxietatea este mai puțin apăsătoare atunci când ai pe cineva aproape, când vorbești cu cineva. Există chiar cercetări făcute în timpul pandemiei care arată că simplul contact fizic, atingerea, ajută enorm în gestionarea anxietății. Iar în COVID nu ne-am mai atins unii pe alții. Nu am mai avut contact. Așa că nu doar că exista frica de moarte, frica de boală, dar toate metodele noastre obișnuite de a gestiona anxietatea au încetat să funcționeze. Apoi a urmat războiul.
Prin urmare, suntem cu adevărat expuși la foarte multe situații amenințătoare, iar acest lucru face ca anxietățile noastre să fie mai multe decât înainte, mult mai intense decât eram obișnuiți.
Eu spun adesea că avem „pielea subțire”; suntem mai vulnerabili decât am fost vreodată. Și tocmai de aceea ar trebui să vorbim mult mai des despre anxietate, împreună.
Cât despre social media — nu sunt specialistă în domeniu —, însă am impresia că rețelele sociale amplifică în mod constant comparația. Iar când începi să te compari cu viața altora, ajungi inevitabil să te simți mai prejos: ceilalți par mai deștepți, mai rapizi, mai buni în toate. Iar acest lucru trezește multă invidie. Așa că nu este doar anxietate, ci și invidie. Iar invidia înseamnă și sentimentul că „nu sunt suficient de bun”, că „ceilalți sunt mai buni și nu merită ceea ce au; eu aș merita”. Acest mecanism duce ușor spre resentiment, iar resentimentul ne împinge adesea spre ostilitate, spre ură. De aceea cred că nu vorbim doar despre anxietate în social media, ci despre un amestec mult mai dificil. Nu este doar frică; cred că este mult mai mult legat de agresivitate decât ne dăm seama.
Nu există viață fără moarte! Dacă acceptăm moartea, atunci acceptăm și viața!
Vorbind despre una dintre cele mai mari frici: după atât de mulți ani în care i-ați însoțit pe ceilalți prin doliu și procesarea pierderii, credeți că putem ajunge cu adevărat la o împăcare autentică cu propria mortalitate și să ne confruntăm cu frica de a înceta să existăm, dincolo de conceptul abstract al morții?
Am 82 de ani. Iar la această vârstă trebuie să te confrunți cu ideea morții. Nu există viață fără moarte. Nu este vorba dacă vrem sau nu, trebuie să acceptăm moartea. Iar dacă acceptăm moartea, atunci acceptăm și viața. Dacă încercăm să evităm acest lucru, nu putem trăi cu adevărat. Ajungem să fim mereu atenți, tot timpul preocupați ca nu cumva să se întâmple ceva. Iar în final, asta ar însemna să rămânem în pat ca singura formă de siguranță. Curajul de a fi normal ajută. Trebuie să acceptăm viața așa cum este, iar viața include și moartea. Dacă nu acceptăm moartea, atunci luptăm împotriva a ceva ce nu putem învinge niciodată. Putem spune: „Da, vreau doar să rămân în viață.” Dar ceea ce contează cu adevărat este să fim cu adevărat vii, nu doar niște „morți vii” care se agață de existență.
Privind în urmă, a existat o experiență personală sau profesională care v-a schimbat fundamental felul în care înțelegeți emoțiile și relațiile umane și care v-a făcut un terapeut mai bun?
Nu, nu a existat niciodată un singur moment. Cred că ceea ce te ajută să te schimbi este faptul că se întâmplă diverse lucruri în jurul tău și întâlnești oameni. Oameni mai interesați de emoții sau oameni mai puțin interesați de emoții și intri mereu în rezonanță cu ei, iar această rezonanță te schimbă.
Dar schimbarea are loc doar dacă intră în rezonanță cu tine. De exemplu, dacă întâlneam pe cineva care spunea că emoțiile nu sunt suficient de importante, nu mă mai interesa deloc acea persoană. Așa că nu a existat un moment unic. Când ești interesat de psihologie, intri în contact cu foarte mulți oameni, cu foarte multe idei, iar toate acestea, treptat, îți transformă felul de a fi.
Faptul că avem o lume interioară este ceea ce ne diferențiază de inteligența artificială
După ce v-ați dedicat viața psihologiei jungiene și privind lumea de astăzi, marcată de schimbări rapide în special în tehnologia digitală, ce credeți că ar observa în psihicul nostru colectiv Carl Jung dacă ar privi umanitatea acum?
Cred că ar vedea același lucru pe care l-a observat și în 1932. În 1932 spunea că ființele umane nu mai privesc în interior, ci doar în exterior. Și mi se pare fascinant că, aproape o sută de ani mai târziu, acest fenomen este și mai accentuat. Cred că ar fi foarte mulțumit de inteligența artificială în privința rezumatelor sau a bibliografiei. Și eu sper același lucru, ca într-o zi AI-ul să poată face listele bibliografice, pentru că aceasta este o muncă atât de consumatoare de timp. Dar sunt convinsă că Jung ar fi spus și că riscăm să ne pierdem lumea interioară.
În același timp, faptul că avem o lume interioară este ceea ce ne diferențiază de inteligența artificială.
I-am spus și unei colege: sper despre creativitate să rămână umană, pentru că, deocamdată, inteligența artificială nu este deloc creativă. Este foarte bună la rezumate și la a genera diverse asocieri, dar nu este cu adevărat creativă.
Creativitatea are, în cele din urmă, ceva al ei: o scânteie creatoare, un moment, ceva care nu se reduce la simple asocieri. Și noi lucrăm cu multe asocieri și le putem combina, dar ceea ce dă naștere la ceva cu adevărat nou, inspirațional, uneori tulburător, acel moment creativ, nu cred că poate fi altceva decât profund uman.
Ce aspecte ale lumii moderne și ale modului în care oamenii relaționează unii cu alții astăzi l-ar fascina sau l-ar îngrijora cel mai mult?
Nu știu. Cred că i-ar plăcea faptul că vorbim despre procesul lui de individualizare. Însă cred că mulți oameni nu mai au deloc viață interioară, iar acest lucru nu i-ar plăcea. Dar oamenii care au o viață interioară sunt într-o adevărată căutare de sine. Iar acest lucru, cred eu, i-ar plăcea cu siguranță.
Deci spuneți că, de fapt, devenim tot mai separați de noi înșine.
Da, cred asta. Cred că încercăm să trăim mai ales în lumea exterioară. Căutăm experiențe intense în exterior, nu în lumea noastră interioară. Acest lucru s-a văzut foarte clar în pandemie. Oamenii care au o lume interioară, care citesc, care reflectează la filme, care au fantezii, care au amintiri, toți s-au adaptat mult mai bine la situația COVID. Unii chiar spuneau că sunt fericiți, pentru că în sfârșit au timp să fie cu ei înșiși. Întrebarea esențială este: poți să fii cu tine însuți sau nu poți? Pentru oamenii care pot exista doar în raport cu ceilalți, căutând constant experiențe stimulante în exterior, perioada pandemiei a fost extrem de dificilă. Da, este adevărat.
Trebuie să încerci, pentru că poți eșua, poți cădea, dar nu contează, te ridici din nou
Din perspectiva dumneavoastră, care este cea mai mare provocare psihologică a timpului nostru și ce vă dă încrederea că putem încă să creștem, să ne conectăm și să găsim sens?
Cred că este important să nu ne lăsăm copleșiți de depresie din cauza situației în care se află lumea, din cauza războiului, de exemplu. Avem foarte multe contexte dificile. Situația ecologică este una foarte apăsătoare. Știu că mulți oameni devin deprimați și spun: „Nu mai putem continua așa, cum să mergem mai departe?”.
Și cred că, dacă este posibil, ar trebui să ne spunem: nu, dificultăți au existat mereu în viață, iar noi încercăm să facem tot ce putem.
Suntem creativi. Uitați-vă, de exemplu, la laureații Premiului Nobel, la oamenii care au reușit să creeze apă în deșert, din aer, Premiul Nobel pentru chimie. Este extraordinar, este cu adevărat creativitate! Iar apa va fi unul dintre cele mai importante aspecte pentru viitor. De aceea cred că este esențial să credem în creativitate și să avem încredere în propria eficacitate, nu doar în ideea că „cineva trebuie să ne ajute, să ne salveze”. Să ne întrebăm mai degrabă: „Ce pot eu să fac? Ce pot eu să fac pentru lume?”, nu „ce poate face lumea pentru mine?”. Cred că acest lucru ar ajuta.
Ce vă aduce bucurie în viața de zi cu zi?
Păsările, un ceai bun, o conversație bună cu oamenii, o întâlnire plăcută, un înot bun, o plimbare prin pădure. Aproape orice.
Dacă ați putea transmite oamenilor un singur adevăr despre a trăi bine și a îmbătrâni în pace cu ei înșiși, care ar fi acela?
Cred că, în viață, trebuie întotdeauna să faci ceea ce ai de făcut, iar apoi să îți urmezi interesele. Dar trebuie și să fii curajos, nu doar să stai mereu cu ideea „oare ce se va întâmpla?”. Trebuie să încerci, pentru că poți eșua, poți cădea, dar nu contează, te ridici din nou. Să ai puțin curaj, să fii interesat. Și astfel nu vei ajunge, la bătrânețe, să te gândești: „Ah, ar fi trebuit să fac asta, ar fi trebuit să fac cealaltă”, pentru că ai făcut ceea ce trebuia și oricum nu poți face totul.
Autor: Isabela Nicolescu
Foto: Editura Trei/ Societatea Română de Analiză Jungiană – SRAJ
