Elevii care au participat la cea de-a cincea ediție a Concursului Național de Scurte Povestiri „Vreau să povestesc”, organizat de Muzeul Județean de Arheologie Prahova, au reușit să surprindă datorită lucrărilor pe care le-au realizat și le-au prezentat în fața juriului.
Cum este văzută istoria României prin ochii copiilor puteți descoperi citind poveștile premiate în cadrul concursului, povești pe care Ordinea Zilei le va publica rând pe rând.
Prima dintre ele este cea scrisă de Maria Siminischi, elevă în clasa a III-a A, la Școala Gimnazială „George Coșbuc” din Ploiești, județul Prahova. Pentru lucrarea „Ecou din trecut”, juriul i-a acordat Premiul I.
Ecou din trecut
Într-un sat liniștit, la marginea unei păduri, trăia o fetiță pe nume Mara. Ea avea o pisică adorabilă și îndrăzneață, pe care o chema Safir.
Într-o dimineață de vară, Mara s-a trezit și a descoperit că Safir dispăruse. A căutat-o peste tot: prin casă, prin grădină, pe lângă garduri și prin vecini. Dar micuța pisică nu era de găsit.
Hotărâtă să o găsească, Mara și-a pus în ghiozdan o sticlă de apă, un pachet de biscuiți și a pornit singură spre pădurea de lângă casă. Cunoștea bine locul — îl străbătuse adesea cu părinții ei. Copacii erau înalți, iar ciripitul păsărilor se împletea cu pașii ei grăbiți.
Pe măsură ce pătrundea tot mai adânc în pădure, parcă ceva se schimba. Trunchiurile copacilor erau mai groase, lumina avea o tentă aurie, iar aerul era plin de freamăt.
Deodată, o lumină puternică i-a apărut în față. Din acea lumină a ieșit o fată. Avea părul prins în două codițe și purta haine vechi, de parcă venise din alt timp.
– Bună! Eu sunt Mara. Tu cine ești?
– Eu sunt Măriuca Zaharia. Ce cauți pe aici?
– Îmi caut pisica, pe Safir. A fugit de acasă.
– Eu îl caut pe tatăl meu. E soldat. Luptă pe front, împotriva nemților…
Mara a încremenit. Ce front? Nu era niciun război. Și totuși… numele “Măriuca Zaharia” îi suna cunoscut. Oare nu era chiar fetița-eroină despre care învățaseră la Muzeul de Istorie?
Mara își amintea clar: bătălia de la Mărășești, soldați români, fata care a ajutat armata și a murit cu curaj…
Oare călătorise în timp? Era posibil?
Gândurile i-au fost întrerupte de bubuituri. Pădurea fremăta sub bocancii soldaților.
În apropiere, doi telegrafiști români comunicau pozițiile inamice. Dintr-un copac, un observator transmitea mesaje, dar deodată s-a prăbușit. Fusese împușcat.
Fără ezitare, Măriuca s-a urcat în copac.
– E periculos! Poti fi rănită! a strigat Mara.
– O fac pentru tata. Și el e acolo, pe front.
– Dar…,Mara s-a oprit. Știa că nu o va putea opri.
S-a urcat și ea în copac, lângă Măriuca. Împreună au stat ore în șir, printre gloanțe și fum, comunicând pozițiile inamicilor și ajutând trupele române.
Apoi, un foc de armă a răsunat mai aproape. Măriuca a fost lovită. A căzut, lin, ca o pasăre rănită. Mara s-a repezit la ea, dar nu mai putea face nimic.
Dintr-un tufiș a apărut, brusc, Safir. A sărit direct în brațele Marei, iar ochii ei mari păreau să înțeleagă tot ce se întâmplase.
Deodată, totul a devenit liniște. Pădurea era din nou verde, pașnică, plină de ciripit de păsărele.
Mara s-a trezit la marginea pădurii, cu Safir în brațe.
Ajunsă acasă, le-a povestit părinților tot ce trăise. Părea un vis, dar era prea real ca să fi fost doar închipuire.
– De ce nu am putut face ceva pentru Măriuca? Am fost acolo…
– Nu putem schimba trecutul, draga mea, dar putem învăța din el, i-a spus mama.
Mara a privit în zare, ținând pisica strâns la piept. Va păstra în suflet amintirea unei fete ce nu va fi uitată niciodată.
Autor: Maria Siminischi – Premiul I, clasa a III-a A, Școala Gimnazială „George Coșbuc”, Ploiești, județul Prahova
Foto: Muzeul Județean de Arheologie Prahova
