A fost țara faraonilor o poartă pentru răspândirea agenților patogeni în zona Mării Mediterane? Pentru a testa această ipoteză și a determina rolul Egiptului în răspândirea epidemiilor antice, au fost examinate scrierile și descoperirile arheogenetice, iar concluzia este că extinsa rețea comercială, la care se adaugă schimbările climatice favorabile, ar fi putut facilita într-adevăr difuzarea maladiilor.
Valuri epidemice au devastat lumea antică între secolele II și VI. Oamenii s-au confruntat cu așa-numita ciumă Antonină (165-180 d.Hr.), cu ciuma lui Ciprian (251-260 d.Hr.), a cărei natură exactă rămâne incertă, precum și cu ciuma lui Iustinian (541-767 d.Hr.), pandemie dovedită că a fost cauzată de bacilul Yersinia pestis, notează revista franceză GEO.
Dar dacă multe relatări contemporane au indicat Egiptul ca leagăn al antropozoonozei (din grecescul anthropos, „om”, zôon, „animal” și nonos, „boală”), care este, de fapt, adevărul?
Pentru a obține un răspuns, Sabine Huebner, profesor de istorie antică, și Brandon McDonald, cercetător postdoctoral de la Universitatea din Basel (Elveția), au examinat toate sursele scrise antice – în special papirusurile – și descoperirile arheogenetice disponibile. Rezultatele studiului au fost publicate în Journal of Interdisciplinary History.
„Ochi roșii, inflamați, respirație urât mirositoare, febră, convulsii violente, furuncule și vezicule pe tot corpul.” Când istoricul grec Tucidide menționează în scrierile sale (Războiul Peloponezian, Cartea a II-a) toate aceste simptome, în legătură cu ciuma de la Atena (430-426 î.Hr.), el bănuiește că epidemia a început într-o regiune cunoscută atunci sub numele de Etiopia.
Dar aceasta nu trebuie confundată cu țara din Cornul Africii pe care o cunoaștem astăzi. Era „termenul mai general folosit la acea vreme pentru a se referi la regiunea de sud a Egiptului”, explică profesorul Sabine Huebner.
Și într-adevăr, studiul papirusului sugerează că în cazul ciumei bubonice iustiniene, care s-a răspândit în tot Imperiul Roman de Răsărit în timpul domniei lui Iustinian I, epidemia ar fi ajuns mai întâi în Egipt înainte de a se răspândi pe mare, în tot bazinul mediteranean.
A apărut pentru prima dată în vara anului 541 în Pelusium (sau Pelusium), în nord-estul deltei Nilului, înainte de a pătrunde în Imperiul Bizantin – care l-a poreclit „flaga prin excelență” – pe calea comercială terestră a Mării Roșii și corăbiile (nu sirenele) portului Alexandria.
„Centrul comercial”, favorabil răspândirii epidemiilor
„Situația pare să fi fost diferită în cazurile celor două epidemii anterioare, unde „nu există dovezi clare [că s-au răspândit] din Africa”, notează cercetătorul.
Pe de altă parte, există dovezi că Egiptul ar fi putut facilita răspândirea lor. Există rapoarte credibile ale scriitorilor din domeniul medicinii din epoca romană care descriu epidemii, ciuma bubonică a fost cel mai probabil în Libia romană, Egipt și Siria.
Pe bună dreptate, vechii egipteni erau stăpânii comerțului, făcând schimburi cu vecinii lor africani și mediteraneeni: cereale, papirus, lenjerie și obiecte finisate cu cedru, lapis lazuli, aur, fildeș etc. Egiptului îi lipsea lemnul, metalul și pietrele prețioase pentru fabricarea de amulete, bijuterii și alte ornamente.
Timp de secole, imperiul a fost și „coșul Romei”, crescând și exportând cereale din belșug. „Nu doar nasul Cleopatrei i-a atras pe Cezar acolo, apoi pe Antoniu și Octavian după moartea ultimului dintre Ptolemei”, glumește un cercetător.
Rețeaua era vastă și „globalizată”: sosind din Asia de Sud și Africa Centrală, mărfurile erau transportate peste Nil sau Marea Roșie, înainte de a fi încărcate pe vapoare în celebrele porturi egiptene ale Alexandriei, iar toate acestea… în compania șobolanilor.
Schimbările climatice, un factor cheie în apariția epidemiilor?
În plus, spun experții, agenții patogeni găseau mai puține gazde în clima caldă și uscată a deșertului, așa că aveau tendința de a se dezvolta de-a lungul Nilului.
Totuși, Egiptul, confruntat cu îndelungi perioade secetoase, a văzut că scăderea inundațiilor celui mai lung fluviu din lume (împreună cu Amazonul) din primele secole ale erei noastre, a dus la recolte slabe, penurie de hrană și populații subnutrite – condiții favorabile pentru apariția patologiilor. „Schimbările climatice în sine au un efect semnificativ asupra vectorilor bolilor, cum ar fi puricii și țânțarii”, adaugă Brandon McDonald.
Deci, deși această cale trebuie acum explorată în continuare de către oamenii de știință, este posibil să existe o legătură între schimbările climatice și apariția epidemilor antice. Cercetările arheogenetice continuă, oferind treptat noi informații despre bacteriile și virusurile antice, precum și despre societățile care au fost grav afectate de acestea.
Autor: Corina Gheorghe
Foto: Arhiva Ordinea Zilei
