Într-o țară în care rolul muzeelor aproape că a fost uitat, există oameni care continuă să creadă cu tărie că doar EDUCAȚIA ne poate salva. Pe Amalia Nicoară am întâlnit-o la Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Prahova, acolo unde activează din anul 2004. Alături de echipa din care face parte, se implică în fiecare proiect pe care îl are cu pasiune, fiind permanent într-o continuă căutare a unor tehnici noi care îi pot aduce pe cei din prezent aproape de evenimentele din trecut, evenimente care au creat societatea în care trăim astăzi. Interlocutoarea Ordinea Zilei spune despre muzeograf că este un regizor al istoriei, care are un rol major în formarea omului, iar despre muzeu că este locul în care în care poți foarte ușor să-ți educi mintea și sufletul.
Amalia Nicoară a ajuns să lucreze la Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Prahova dintr-o întâmplare fericită. „În general ne pregătim pentru lucruri pe care le considerăm pasiunile noastre, dar de cele mai multe ori viața își are cursul ei și ne duce cumva, fără să ne dăm seama, către ceea ce ne face bine. Și pot spune că munca mea din Muzeul de Istorie este, până acum, ceea ce mă caracterizează cel mai mult.”, mărturisește muzeograful.
Fiecare etapă profesională i-a oferit lecții importante
Debutul profesional și l-a făcut în învățământ, timp de mai mulți ani predând limbi străine. Între 1997-2002, a fost profesor, o meserie pe care înainte de a o începe a considerat-o ca fiind una repetitivă, dar care în realitate s-a dovedit una extrem provocatoare. I-a plăcut acea perioadă pe care a petrecut-o la catedră, dar a înțeles că nu se vede toată viața în această ipostază. „Mi-am dat seama că eu nu o să am răbdarea 40 de ani de a-mi face meseria așa cum trebuie: fără să mă enervez, fără să capăt frustrări foarte multe din cauza vârstei, din cauza vieții….Peste toate acestea au intervenit și niște mici conflicte cu unul dintre directorii școlii în care activam. Considera că limbile străine nu sunt atât de importante, dar realitatea de astăzi vine să-l contrazică, demonstrând foarte clar că fără limbi străine nu poți evolua în carieră, indiferent de ce drum profesional alegi. Astfel că, mi-am spus că nu are rost să-mi petrec tinerețea luptându-mă cu niște mentalități învechite și am ieșit din învățământ.”, își amintește interlocutoarea Ordinea Zilei.
Toată viața sa a fost pasionată de a cunoaște cât mai multe, dar setea sa de informații nu a urmat o linie strictă. Faptul că a ales să studieze limbi străine a avut la bază tocmai dorința sa de a afla, de a descoperi, de a citi. „În cazul limbilor străine eu nu mă limitez doar la a cunoaște limba, ci merg mult mai departe către civilizație, cultură, tot ce a intrat în contact cu acea limbă. Am făcut limbă franceză, iar cultura franceză a ocupat la un moment dat nu doar Europa, a ocupat Africa, a ocupat Asia, a ocupat părți din Oceania. Și automat, atunci când faci studiu, tu te duci în toate acele culturi și descoperi lucruri extraordinare. Asta mi-a plăcut întotdeauna: să aflu cât mai multe și să pun cap la cap informația astfel încât să nu intervină niciodată monotonia în studiu.”, subliniază muzeograful.
În lumea bijuteriilor a descoperit natura umană dincolo de frivolitate
După ce a renunțat la învățământ, Amalia Nicoară a avut aproape un an de căutări pentru ca, la capătul acestei perioade, să ajungă să lucreze într-o bijuterie. „A fost perioada care mi-a deschis ochii asupra unei lumi pe care nu o cunoșteam. Bijuteriile pentru mine, până la vremea respectivă, se împărțeau așa: argintul e alb, aurul e galben și câteva pietre prețioase și semiprețioase despre care nu știam mare lucru. Atunci a fost ocazia mea de a învăța într-un timp extrem de scurt, practic în mai puțin de o lună, tot ceea ce înseamnă lumea bijuteriilor. Și am văzut ceea ce înseamnă dincolo de masivitatea bijuteriilor, pentru că ele de obicei te lovesc prin lucrătura lor, de cele mai multe ori masivă, pentru că pe cele mici nu prea le observi, nu le dai atenție. Iar aici am învățat despre bijuterii, dar cel mai mult am învățat despre oameni. Dacă până la vremea respectivă intrasem în contact cu „oamenii mici”, în formare – de la clasa a III-a până la clasa a VIII-a, în cele 15 luni cât am lucrat în acea bijuterie, am văzut ceea ce înseamnă lumea foarte colorată din toate punctele de vedere a celor care poartă bijuterii: cât sunt de atrași de bijuterii, ce îi motivează, de ce bărbații cumpără bijuterii, pentru cine cumpără…. O lume aparte! Am avut ocazie, lucrând într-un astfel de magazin, să cunosc oameni care erau „foarte plimbați”, dar tot acolo m-am lovit și de idee preconcepută: „lucrezi într-un magazin de bijuterii – atât poți să faci”. Mi-am dat seama că oamenii te percep prin locul unde lucrezi. În lumea bijuteriilor am descoperit natura umană dincolo de frivolitate. De obicei, oamenii care sunt oarecum superficiali caută mai mult esteticul decât natura interioară, își cumpără bijuterii, vor să aibă, să schimbe, să demonstreze. Și am văzut și reversul medaliei, oameni care știu să ofere cadouri foarte frumoase persoanelor pe care le admiră, le iubesc. A fost o lecție de viață foarte bună”, povestește interlocutoarea Ordinea Zilei.
Caracterul său puternic, modelat din copilărie, a ajutat-o să treacă peste orice prejudecată și să urmeze cu încredere parcursul profesional care îi era destinat.
CITEȘTE ȘI: Iosif Vasile Ferencz, arheologul fascinat de viața vechilor daci
În muzeu a început „de la zero”, iar limbile străine au ajutat-o să evolueze în carieră
Iar în perioada în care activa în acea bijuterie a aflat că Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Prahova organizează concurs pentru ocuparea unor posturi. „Sincer, nu am crezut cu adevărat că am vreo șansă. Mai ales că erau posturi simple, de supraveghetor, gestionar custode, practic nivelul de intrare în muzeu.”, menționează Amalia Nicoară.
A început să lucreze în muzeu în octombrie 2004, iar în primăvara anului 2005 se ocupa deja de tururile ghidate pentru vizitatorii străini. Faptul că vorbea fluent în franceză și engleză a ajutat-o ca, într-un timp scurt, să treacă de la poziția de gestionar custode la referent – relații cu publicul. „Și mi-a plăcut foarte mult pentru că a fost prima dată când am intrat în contact cu nativi de limbă franceză, nativi de limbă engleză. În principiu turul ghidat durează în jur de o oră, după două ore jumătate eram tot acolo. Am cunoscut oameni! A fost momentul în care am constatat cu uimire că toți anii mei de formare din școală, toate lecturile mele dau roade!”, mai spune muzeograful.
CITEȘTE Și: Mircea Popițiu, artistul navigator pe Marea Culorilor
A crescut într-o familie în care a învățat valoarea muncii și a educației
Deși este născută într-un oraș mare, în Ploiești, Amalia Nicoară s-a format la țară. Cu puțin înainte ca ea să intre în clasa întâi, părinții săi (în special tatăl) au decis că vor să facă agricultură, așa că au luat întreaga familie și s-au mutat într-un sat. „Nu a fost un lucru rău, doar că tata nu a fost un agricultor obișnuit. Noi am devenit ușor – ușor o familie de florari. Am avut sere de garoafe din 1981 până în 1994. Am început cu o seră și am ajuns apoi la două sere imense de garoafe pe care le creșteam de la două frunzulițe până la o plantație care dura patru ani, iar la patru ani se reînnoia. A fost o viață frumoasă de copil, muncă într-adevăr, pentru că așa este la țară, dar este o viață care îți oferă responsabilități, îți oferă o stare în care simți cu adevărat ce înseamnă munca ta. Începi de atunci să te evaluezi. Noi am stat la țară, tata a vrut să facă agricultură, dar el nu a renunțat niciodată la locul lui de muncă: a fost maistru și, din 1981 de când ne-am mutat la țară, el a fost maistru la Liceul Industrial de la Urlați. Mergea la serviciu, dar se ocupa împreună cu familia de serele pe care le aveam.”, își amintește interlocutoarea Ordinea Zilei.
CITEȘTE ȘI: Pe urmele lui Gheorghe Tattarescu, zugravul de biserici
Alături de sora sa și de cei trei frați ai săi, Amalia Nicoară a învățat încă din copilărie care este valoarea muncii, dar și valoarea educației. „Tata a avut de la noi aceeași cerință: de muncit se muncește în gospodărie, dar se învață, și nu învățăm să ne târâm, ci învățăm să fim buni. Asta și-a dorit de la noi. Mai ales de la mine și de la sora mea, pentru că eram fete, și-a dorit foarte mult să fim pregătite. Tata avea o replică pe care mi-o aduc aminte tot timpul: femeile trăiesc într-o lume a bărbaților și trebuie să demonstreze întotdeauna cu și mai multă putere că sunt bune, că sunt ceea ce trebuie și că nu au ajuns acolo doar pentru că sunt femei. Educația mea a fost o educație de tip sănătos: munca pe care o făceam în gospodărie, munca pe care o făceam la școală. Așa a mers în copilăria mea, nu pot să spun că este o copilărie model, dar pentru mine a funcționat, a funcționat și pentru sora mea. Amândouă, cumva, am avut un parcurs frumos: ea și-a urmărit pasiunea vieții ei și a făcut exact ce și-a dorit din clasa a IX-a, atunci când a descoperit psihologia. Astăzi este un psiholog foarte bine pregătit, cu destul de mult succes în cariera ei, iar eu fac în prezent ceea ce mă caracterizează cel mai mult”, comentează muzeograful.
CITEȘTE ȘI: Ioana Popițiu, restauratorul care de 30 de ani recompune ISTORIA
Și-a dori să fie regizor de film, dar astăzi este „regizor” al istoriei
Ca mulți dintre noi, și Amalia Nicoară a avut în adolescență un vis: și-a dorit să urmeze Facultatea de Regie și Film. Totul a rămas însă la stadiul de dorință pentru că a înțeles că are nevoie de o meserie, iar cea de profesor a fost alegerea cea mai bună din momentul în care a decis să lucreze. „În liceu, prin lecturile pe care le-am făcut, am descoperit o altfel de gândire, am descoperit curentele filosofice care m-au captivat și am avut ideea de a da admitere la Filosofie, dar tata mi-a spus, ca și despre Regia Film, că dacă vreau să mor de foame nu am decât să aleg o astfel de facultate și automat am revenit cu picioarele pe pământ. Dacă stau să mă gândesc, a fost dorința tatei să devin profesor”, susține interlocutoarea Ordinea Zilei.
Nu regretă însă niciuna dintre hotărârile luate de-a lungul vieții sale profesionale, fiind conștientă că fiecare etapă trăită a contribuit din plin la formarea sa.
Se gândește uneori cu duioșie la anii în care a activat în învățământ, ani în care a avut oportunitatea de a lucra cu „oameni mici”, în formare, și este mândră de realizările sale de atunci. Peste ani, copii pe care i-a avut în clasă și pe care i-a învățat franceza au căutat-o să-i mulțumească pentru toate lecțiile oferite atunci, mai ales că unii dintre ei au ajuns chiar să locuiască în Franța.
CITEȘTE ȘI: Omul sfințește locul! Povestea psihiatrului care a făcut primul centru pentru adolescenți din țară
De asemenea, își amintește cu plăcere de munca din magazinul de bijuterii, unde a reușit să cunoască foarte multe. Timpul a trecut și se află într-un alt moment al carierei sale, dar sunt pasiuni pe care le duce cu ea peste tot.
„Am citit întotdeauna. După sfârșitul clasei întâi eram atât de fericită că știu să citesc încât orice prindeam citeam cu nesaț. Mi-a plăcut și îmi place în continuare să citesc. Este evadarea mea din real. Și dacă am parte de două – trei ore, două – trei ore eu sunt în lumea cărților. Nici nu știu când trec orele. Este modalitatea mea de a mă bucura de timp cu mine. Cititul este cea mai mare pasiune a mea. Pentru că toate celelalte pasiuni pe care am considerat eu că le am s-au estompat. Filmul mi-a rămas în continuare, dar nu mai văd atât de multe filme, nici nu mai am timp. ”, povestește interlocutoarea Ordinea Zilei.
Și-a găsit locul la muzeu
Filmul pe care l-a iubit foarte mult în adolescență îi place la fel de mult și astăzi, iar pasiunea pentru regie a transpus-o în munca sa din prezent. „Și acum când organizăm activitățile cu copiii avem un scenariu, o regie pe care o punem în practică astfel încât cei mici, indiferent că unul e mai bine pregătit, unul este mai slab pregătit, să se simtă bine în grupul în care se află. (…) Mă felicit în fiecare zi că am venit la muzeu, unde mi-am găsit locul meu. Am parte de colegi cu care fac echipă, pentru că în ultimii ani dezvoltăm activități care sunt deosebite. Am reușit să scoatem din depozitele muzeului piese mai mult decât relevante pentru public, am reușit să facem colaborări și să le menținem cu diverse instituții….Munca noastră este una intensă, dar se văd și rezultate.”, punctează muzeograful.
Din dialogul purtat răzbate însă durerea profesionistului care vede cum, în România de astăzi, rolul muzeelor este uitat. „Dar oamenii trebuie să știe că muzeul este locul în care poți foarte ușor să-ți educi mintea și sufletul. Să-ți faci o educație de tip informal, care să-ți completeze foarte ușor tot ceea ce înseamnă educația clasică, educația din școală. Din păcate, în lumea de astăzi, muzeele sunt subfinanțate și automat că cele mai multe dintre ele se zbat în a convinge publicul că trebuie să le descopere. Muzeograful are un rol foarte important în societate. În primul rând trebuie să se gândească că el are la îndemână Istoria României, plină de evenimente, personalități, secvențe de tot felul. Pe de altă parte, tu ca profesionist ești într-un muzeu mai mic sau mai mare și ai la îndemână un număr de piese muzeale. Cele mai multe dintre ele sunt legate de evenimente punctuale, altele pot îmbogăți acel eveniment. Capacitatea ta trebuie să fie aceea de a pune într-un context toate piesele pe care le ai referitoare la acel eveniment astfel încât să poți să ilustrezi publicului din prezent un eveniment petrecut acum o sută de ani, acum 150 de ani…. Muzeograful în ziua de astăzi este omul care trebuie să aibă capacitatea să-i aducă pe cei din prezent, prin prima istoriei pe care reușește să o spună, aproape de evenimentele din trecut, evenimente care au creat societatea în care trăim astăzi. Iar la Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Prahova noi asta facem!”, încheie Amalia Nicoară.
Autor: Ștefania Enache
Foto: Ștefania Enache/ Ordinea Zilei
CITEȘTE ȘI: Muzeul Național Cotroceni dezvăluie istoria pe care comuniștii au dorit-o uitată
