O nouă specie de orhidee a fost descoperită în Munții Bucegi. Prima observație a fost făcută în iulie 2009 în cadrul unor studii în teren în Parcul Natural Bucegi din Carpații Meridionali de către cercetătoarea Nora Anghelescu. La 14 ani de la prima identificare, după o lungă perioadă marcată de distrugeri și incertitudini, noua specie de orhidee endemică, care a primit numele de Epipactis bucegensis, a dovedit că poate forma populații stabile, numeroase, sănătoase în partea de sud-est a parcului.
„Prima întâlnire cu Epipactis bucegensis a avut loc în iulie 2009, în cadrul unei cercetări de teren, în partea de sud-est a Parcului Natural Munții Bucegi, Carpații Meridionali, în județul Prahova, România. La prima vedere, în lumina aspră a zilelor fierbinți de vară, plantele arătau mai degrabă ca un grup deosebit de E. helleborine deshidratate, verzi-gălbui, ofilite, perfect camuflate printre vegetația maronie, ierboasă, din jur.
Cele mai izbitoare trăsături au fost inflorescențele alungite purtând mai multe flori, discrete, alb-crem, complet închise, atârnate ca un pandantiv, ovare de culoare verde-gălbui, un indiciu clar al unei specii cleistogame, autogame, total diferite de cele cu polenizare încrucișată, chasmogame de ex. E. helleborine.
După o examinare mai atentă, care a presupus deschiderea manuală a mai multor flori, am observat structura neobișnuită a labelului fără nectar, căruia îi lipsea complet joncțiunea de îngustare mijlocie (mezochile), trăsătură care l-a diferențiat de toate celelalte specii europene de Epipactis. Apariția sa a fost monitorizată în următorii doi ani. Au fost făcute mai multe fotografii digitale, dar nu au fost efectuate nici măsurători detaliate, nici descrieri formale la momentul respectiv.
Din păcate, monitorizarea ulterioară a populației de Epipactis bucegensis nu a fost posibilă deoarece, în vara anului 2012, zona a fost complet distrusă și cea mai mare parte a florei a fost pierdută din cauza unei dezvoltări imobiliare masive. Cu toate acestea, la 17 iulie 2022, în cadrul unui studiu de teren botanic, au fost (re)descoperite două noi populații în partea de sud-est a parcului, la o altitudine de aproximativ 820-980 m.
Împreună, cele două populații nou descoperite conțineau un total de cca. 60-75 de exemplare. Inițial, numărul orhideelor ar fi putut fi mai mare, dar, ca în multe alte cazuri din România, zona a fost folosită abuziv de crescătorii de vite și o parte din vegetație era deja distrusă de animalele de pășunat.
În consecință, am ales să descriem oficial acest nou taxon ca Epipactis bucegiana, cu încrederea că, în anii următori, noi areale vor fi descoperite în zona Parcului Național (figurile 4-).Epitetul specific, bucegensis, ales pentru noua specie, este derivat din numele Bucegi, adică ad litteram din Bucegi, aceasta fiind o referire la Parcul Natural Bucegi și lanțul muntos în care a fost descoperită specia.
În ultimii ani, Parcul Natural Bucegi s-a dovedit că adăpostește taxoni nedescoperiți, cum ar fi nou descoperita Nigritella nigrasubsp. bucegiana Hedrén, Anghel. și R.Lorenz, subsp. nov. (Hedrén și colab. 2022). Epipactis bucegensis este morfologic comparabil cu Epipactis muelleri autogam și Epipactis helleborine alogam, dar diferă semnificativ de aceste specii prin câteva caracteristici principale ale părților vegetale și florale.
Epipactis bucegensis poate fi distins cu ușurință de taxonii înrudiți prin frunzele sale alungite-lanceolate, aproape erecte, gălbui, tepalele sale alb-crem până la galben-alburiu, baza pețiolului pigmentat cu violet și fructele mature cu tentă violet .
Observațiile noastre au relevat că, odată ce fructul începe să se maturizeze, întregul aspect al plantelor se modifică.
Plantele tinere de culoare galben pal se transformă treptat în indivizi maturi, mai robuști, de culoare verde închis, cu nuanțe violete, cu capsule mari de fructe violete, în formă de pară.
Pe viitor, această variație caracteristică culorii, poate prezenta un interes horticol semnificativ, în ceea ce privește potențiala sa introducere într-un mod controlat de cultivare.
Cu toate acestea, structura unică a labelului a Epipactis bucegensis reprezintă principala sa caracteristică distinctivă, făcându-l ușor de distins de toate celelalte specii europene de Epipactis (AHO-Bayern, e.V. Die Gattung Epipactis).
Concret, labelul este format doar din două părți, hipochilul și epichilul, mezochilul fiind complet absent (Molnár & Sramkó 2012). Prin comparație, toți ceilalți taxoni Epipactis au labelul tripartit, cu un mezochil bine definit, joncțiunea îngustă dintre hipochil și epichil.
În plus, polinia, care intra in contact direct cu stigmatul, a întărit presupunerea noastră inițială a unui taxon distinct, autogam.
În consecință, Epipactis bucegensis, cleistogam, micro-endemic, poate reprezenta un exemplu de autogam recent separat genetic (Sramkó și colab. 2019), care a colonizat în cele din urmă noi habitate, s-a reprodus și a proliferat cu succes, independent de prezența polenizatorilor. Epipactis bucegensis este o specie imperios autogamă, care nu necesită prezența polenizatorilor, prezentând toate transformările morfologice particulare ale unei specii tipic autogamă. Florile sale sunt închise, pandante, fără miros și colorate discret. Trecerea de la alogamie la autogamie este considerată o modalitate mai eficientă prin care planta își folosește resursele energetice/nutriționale (Dafni 1993).
Sinteza produselor de atragere a polenizatorilor, denumite si stimuli florali, adică olfactiv (miros, mirosuri), nutrițional (nectar, exudate florale) sau vizual (pigmenți, culori, forme, dimensiuni) este foarte costisitoare din punct de vedere energetic pentru plante (Wucherpfennig 993; Sramkó et al. 2019).
Odată ce producerea lor a încetat, nutrienții economisiți sunt folosiți de plante pentru a produce un număr mai mare de semințe mature, fertile, cruciale pentru supraviețuirea și proliferarea lor, o etapă considerată deosebit de dificilă pentru taxonii nou apăruți (cum ar fi Epipactis bucegensis) în vederea colonizarii unor noi areale sărace în nutrienți (Brzosko & Mirski 2021).
Autogamia este un mechanism de reproducere comun utilizat de multe specii de plante cu flori, inclusiv de genul complex de orhidee Epipactis, ca o adaptare pentru a coloniza noi habitate (Stebbins 1957; Wright et al. 2013). Aceste specii autogame sunt specii relativ tinere care s-au separat recent evolutiv din cadrul alianței Epipactis helleborine.
Trebuie menționat că trecerea evolutivă de la fertilizare încrucișată la autofertilizare este una dintre cele mai frecvente tranziții evolutive la plante. Se crede că autogamia este folosită de aproximativ 10-15% dintre plantele cu flori (Franz 1995) ca o adaptare la creșterea în habitate dure, nefamiliare, unde, de obicei, lipsesc insectele polenizatoare specifice (Anghelescu și colab. 2021a).
Au existat, de asemenea, numeroase rapoarte de autogamie în familia orhideelor. Printre orhideele temperate, în afară de genul Epipactis, autopolenizarea (facultativă și/sau obligatorie) a fost găsită la mai multe alte genuri precum Ophrys, Pseudorchis, Neottia, Cephalanthera, Chamorchis și Corralorhiza (De Angelli & Anghelescu 2020; Brzosko & Mirski 2021; Wright et al. 2013). Cu cât sunt mai extreme condițiile în care crește o orhidee (biotop, habitat și/sau schimbări climatice, prezența/absența polenizatorilor etc.), cu atât sunt mai mari șansele ca aceasta să se îndrepte spre autogamie ca strategie de supraviețuire.
Factorii antropogeni, în principal distrugerea și pierderea habitatelor originale (agricultură, expansiuni urbane, defrișări etc.), lăsând doar mici petice adecvate orhideelor, au contribuit probabil și la schimbarea modului de polenizare și a strategiei de reproducere (Anghelescu și colab. 2021b).
Indiferent de prezența sau absența polenizatorilor, independența față de insect oferă orhideelor oportunitatea de a cuceri noi habitate, asigurând un succes de reproducere necondiționat, sigur (Reinhard 1977; Suetsugu 2015; Stebbins 1957). Pădurile umbroase cu o vegetație sărăcăcioasă, unde vizitele polenizatorilor sunt probabil mai puțin frecvente, sunt habitatele preferate ale majorității autogamelor.
Prin urmare, capacitatea crescută a orhideelor autopolenizate de a coloniza noi areale ecologice poate explica suprafața geografică mare, pe care o pot ocupa speciile autogame nou formate (Anghelescu et al. 2021c). Epipactis bucegensis preferă un climat subalpin răcoros, cu umiditate moderată, cu soare până la umbră parțială, pe substraturi uscate până la umede, neutre până la calcaroase/alcaline.
De asemenea, crește în păduri deschise, lângă marginile pădurilor, în păduri mixte (foioase și conifere), pajiști, tufărișuri și habitate antropice, cum ar fi marginea drumurilor rurale și urbane, gazon sau domenii private.
Trebuie totuși subliniat că acest micro-endemism se dezvoltă în zone limitate, ele fiind supuse defrișărilor rapide din cauza expansiunii urbane rapide și a activităților antropice crescute, precum creșterea vitelor, agricultura, turismul și dezvoltarea imobiliară.
Conform Strategiei UE pentru biodiversitate (2020-2050), care lucrează pentru refacerea mediilor naturale prin stoparea distrugerii ecosistemelor și a pierderii biodiversității, ar trebui implementate măsuri eficiente pentru a proteja și conserva aceste habitate fragile care adăpostesc specii endemic rare.
În consecință, propunem ca acest taxon, care se limitează exclusiv la un singur lanț muntos, să fie tratat ca „Pe cale de dispariție” (EN) conform criteriilor Listei roșii ale Comitetului pentru standarde și petiții IUCN al IUCN.
Descoperit în urmă cu 14 ani, Epipactis bucegensis s-a dovedit a forma populații stabile, numeroase, sănătoase în partea de sud-est a Parcului Natural Bucegi, prezentând în același timp caractere specifice foarte bine conservate, care au prezentat o variabilitate mică sau deloc. Astfel, datorită flexibilității fenotipice mari a genului, ca răspuns la cerințele de mediu, formarea de populații micro-endemice cu mecanisme de reproducere diferite, a dus, în ultimii ani, la schimbări notabile, rapide în cadrul taxonomiei genului Epipactis. Sunt descrise în mod constant adaptări morfologice noi la habitate noi, izolate, făcând adesea taxonii recent apăruti subiectul multor discuții (Bateman 1999), genul Epipactis fiind unul dintre cele mai complexe și mai dinamice genuri de orhidee din Europa”.
Autor: Nora Anghelescu,doctorand al Univesității de Științe Agronomice și Medicină Veterinară din București și autoarea Orchids of Romania, primul album botanic care include toate speciile de orhidee sălbatice cunoscute și confirmate până în prezent în țara noastră
Foto: Nora Anghelescu
