Telescopul spațial James Webb al NASA a surprins, în lumină infraroșie apropiată de înaltă rezoluție, „jocurile” unei perechi de stele tinere care se formează activ. Stelele sunt cunoscute sub numele de Herbig-Haro 46/47.
Pentru a le găsi, urmăriți vârfurile de difracție roz și roșu strălucitor până în centrul norului: stelele se află în pata alb-portocaliu. Sunt îngropate adânc într-un disc de gaz și praf care le alimentează creșterea pe măsură ce continuă să câștige masă. Discul nu este vizibil, dar umbra sa poate fi văzută în cele două regiuni întunecate, conice, care înconjoară stelele centrale.
Cele mai izbitoare detalii sunt lobii cu două fețe care ies din stelele centrale care se formează activ, reprezentate într-o nuanță de portocaliu de foc. O mare parte din acest material a fost aruncat din acele stele în timp ce acestea ingerează și ejectează în mod repetat gazul și praful care le înconjoară, iar procesul durează mii de ani.
Atunci când materialul ejectat mai recent întâlnește material mai vechi, forma lobilor se schimbă. Această activitate este ca o fântână mare care este pornită și oprită în succesiune rapidă, dar aleatorie, ducând la modele de ondulare în bazinul de sub ea. Unele emisii trimit mai mult material, iar altele se lansează cu viteze mai mari.
De ce? Fenomenul este probabil legat de cât de mult material a căzut pe stele la un anumit moment în timp.
Emisiile cele mai recente ale stelelor apar într-un albastru asemănător firului. Acestea rulează chiar sub vârful roșu de difracție orizontal la ora 2. Pe partea dreaptă, aceste emisii produc modele ondulate mai clare. Ele sunt deconectate în puncte și se termină într-un remarcabil cerc violet deschis inegal în cea mai groasă zonă portocalie. Liniile ondulate, albastre mai deschise, apar și în stânga, lângă stelele centrale, dar uneori sunt umbrite de vârful de difracție roșu strălucitor.
Toate aceste emisii sunt cruciale pentru formarea stelară în sine. Prin ele se reglează cantitatea de masă adunată de stele în cele din urmă.
A doua caracteristică cea mai proeminentă este norul albastru efervescent. Acesta este o regiune de praf dens și gaz, cunoscută atât ca nebuloasă, cât și mai formal ca globul Bok. Când este privit în principal în lumină vizibilă, pare aproape complet negru – doar câteva stele de fundal pot fi observate.
În imaginea clară în infraroșu realizată de Webb, putem vedea în și prin straturile „tifon” ale acestui nor, aducând mult mai mult din Herbig-Haro 46/47 în focalizare, dezvăluind în același timp o gamă profundă de stele și galaxii care se află mult dincolo de el. Marginile nebuloasei apar într-un contur portocaliu moale, ca un „L” înapoi de-a lungul dreptei și în partea inferioară.
Această nebuloasă este importantă – prezența ei influențează formele jeturilor aruncate de stelele centrale. Pe măsură ce materialul ejectat se lovește în nebuloasa din stânga jos, există mai multe șanse ca jeturile să interacționeze cu moleculele din interiorul nebuloasei, făcându-le pe ambele să se lumineze.
Există alte două zone de analizat pentru a compara asimetria celor doi lobi. Aruncând o privire spre dreapta sus se observă o emisie în formă de burete, care pare separată de lobul mai mare. Doar câteva fire semi-transparente de material indică spre lobul mai mare. Forme aproape transparente, asemănătoare unor tentacule, par să plutească în spatele lui, ca niște serpentine într-un vânt cosmic. În schimb, în stânga jos, priviți dincolo de lobul puternic pentru a găsi un arc. Ambele sunt alcătuite din material care a fost împins cel mai departe și posibil de ejecții anterioare. Arcurile par a fi îndreptate în direcții diferite și pot proveni din diferite fluxuri de ieșire.
De-a lungul a milioane de ani, stelele din Herbig-Haro 46/47 se vor forma pe deplin – curățând scena acestor emisii fantastice, multinuanțe, permițând stelelor binare să fie în centrul atenției pe un fundal plin de galaxii.
Webb poate dezvălui atât de multe detalii în Herbig-Haro 46/47 din două motive. Obiectul este relativ aproape de Pământ, iar imaginea lui Webb este formată din mai multe expuneri, ceea ce îi sporește adâncimea. Herbig-Haro 46/47 se află la doar 1.470 de ani lumină distanță, în Constelația Vela.
Telescopul spațial James Webb este cel mai important observator al științelor spațiale din lume. Webb rezolvă misterele sistemului nostru solar, privind dincolo de lumi îndepărtate din jurul altor stele și cercetează structurile și originile misterioase ale universului nostru și locul nostru în el. Webb este un program internațional condus de NASA cu partenerii săi, ESA (Agenția Spațială Europeană) și Agenția Spațială Canadiană.
Autor: Corina Gheorghe
Foto: NASA
