Un arbore fascinant, plecat din Asia, a cucerit practic lumea: dudul. Nu se poate stabili cu precizie momentul istoric al extinderii sale, dar îl întâlnim acum în livezi, grădini, în multe locuri îl găsim generos chiar pe marginea drumului.
Frunzele tinere de dud alb (Morus alba) uscate au un conținut bogat în fitosterol-glicozide, taninuri, acid aspartic, acid folic, acizi organici, săruri organice de calciu si saruri minerale. Principiile active din frunzele de dud au o acțiune hipoglicemiantă, sudorifică și antidiareică, astringent-antiseptică, usor diuretică si remineralizante.
Preparatele din frunze de dud sunt un mijloc adjuvant în tratamentul diabetului zaharat. Mai pot fi folosite la: diaree, gastrite, ulcer gastric și ulcer duodenal.
Fructele de dud sunt bogate în grupul de vitamine B, vitamina K și în minerale (calciu, fosfor, fier, magneziu, potasiu, mangan), conțin vitaminele A, C și E, acid folic și betacaroten. Sunt sursă de proteine fier și antioxidanți (resveratrol). Resveratrolul ajută la prevenirea semnelor de îmbătrânire și distruge celulele canceroase.
Dudul negru poate crește până la o vârstă de 100-300 ani. În primii 10-20 de ani crește foarte rapid și coroana lui devine voluminoasă. În ultimii ani arborele crește lent și poate ajunge până la 20-30 m. Rădăcinile sunt ramificate și rămuroase. Tulpina se ramifică în crengi mai groase, relativ verzi. Este cunoscut pentru numărul mare de cromozomi, având 154 perechi (308 cromozomi individuali).
Dud alb, frăgar (Morus alba), pom din familia Moraceae, originar din China, cultivat frecvent prin curțile țărănești pentru fructele sale comestibile cu gust plăcut. Frunzele lui constituie hrana viermilor de mătase, crescuți în număr mare, mai ales în sudul țării (China) unde din firele lor se confecționau țesături fine pentru hainele de sărbătoare. Pentru a produce un kilogram de mătase, este nevoie de 3.000 de viermi de mătase care, pentru aceasta, mănâncă 104 kg de frunze de dud.
În anumite regiuni, dudele se puneau la fermentat pentru țuică. În zonele pomicole, lemnul de dud a fost întrebuințat la confecționarea butoaielor pentru țuică – alcoolul distilat din fructe, păstrat în acest butoaie capătă o culoare galbenă.
În Banat se plantau la capul morților, similar prunilor în alte regiuni.
În Moldova, frunzele se fierbeau, decoctul se „împietrea” cu piatră acră (sulfat de aluminiu și potasiu – alaun) și se trata cu el lâna sau firele toarse, pentru a le vopsi în galben. Se țineau la căldură până când primeau culoarea dorită. În acest scop se mai folosea un amestec de frunze de dud cu frunze de zarzăr.
În satele din jurul Careilor, din frunze se făcea un ceai care se administra în boli de stomac și ficat. De obicei bolnavilor li se dădea câte o ceașcă pe zi. În uz extern se folosea pentru spălarea erupțiilor pruriginoase și supurante.
În ținutul Iașilor, cu frunze de dud se făceau băi pentru ameliorarea durerilor reumatice. Ceaiul mai era folosit pentru ameliorarea diabetului, atât în zona Iași cât și în Munții Apuseni, la Salciua.
În Oltenia rădăcina se folosea contra gălbinării. În Gorj, se mărunțea și se fierbea în vin negru, fiertura se filtra si se bea, dintr-o cană de ceară de albine, contra hepatitei.
Dud negru, frăgar negru( Morus nigra) pom cultivat din familia Moraceae, originar din Persia. Are lemnul tare, rezistent și se lustruiește frumos, ca și cel de dud alb. Se cultivă mai ales pentru fructele lui gustoase (Fructus Mori), care conțin zaharuri și acizi organici.
Coaja ramurilor tinere, recoltată primăvara, se fierbea în apă, se îndulcea cu zahăr și se administra în două rânduri, dimineața pe nemâncate, contra teniei.
Pentru amigdale inflamate se recomanda o gargară cu un lichid obținut punându-se într-un pahar mare de apă o bucățică de piatră acră – cât o boabă de porumb; după ce dospea se adăuga o ceșcuță de sirop de dude.
Dudele, mai cu seamă cele negre, se zdrobeau și se storceau. Zeama obținută se fierbea cu o cantitate dublă de zahăr, obținându-se un sirop foarte bun în amigdalitele simple.
Sursa: Valer Butură, Enciclopedie de etnobotanică românească, Editura științifică și enciclopedică, București, 1979
