Printre piesele valoroase și rare din colecția Expoziției de Istorie Locală și Etnografie Brad, care suscită mereu interesul vizitatorilor, se numără și scaunul pentru copiii aflați în jurul vârstei de un an. El a ajuns în colecția muzeului în urma donației făcută de Maciu Tiberiu din localitatea Basarabasa, comuna Vața de Jos, fiind de fapt, scaunul în care și-a petrecut chiar el, câteva luni din primii doi ani de viață.
Scaunul pentru copii are, în linii mari, aspectul unui scaun premergător din zilele noastre, cu deosebirea că nu dispune de roți pentru rulare/deplasare, iar materialul din care a fost confecționat este lemnul de stejar și brad.
Scaunul se compune din două planșe de lemn de formă rotundă, cu diametrul de 51 cm cm, respectiv 45 cm, așezate sub forma a două planuri paralele, legate între ele prin cele 4 rigle/picioare de lemn, așezate ușor conic între planul de sus și cel de jos.
Planșa rotundă, cu diametrul de 45 cm, care servește ca postament al scaunului, este confecționată din două bucăți sub formă de jumătăți de cerc, din lemn de stejar cu grosimea de 5 cm, fixate pe lateral, de o parte și de cealaltă, la punctul de îmbinare, cu două benzi de metal.
Din planșa care servește drept postament al scaunului, pornesc oblic 4 stâlpi/rigle (picioare) de lemn, cu o înălțime de 34 cm și un diametru de 3 cm, care susțin planșa rotundă de sus, cu diametrul de 51 cm, care este confecționată din două bucăți din lemn de brad, având decupat în centrul său un cerc cu diametrul de 20 cm. Părțile componente sunt unite în partea inferioară prin intermediul a două lațuri cu o lungime de 42 cm și o lățime de 8 cm, fixate cu ajutorul cuielor. Cele 4 picioare de susținere sunt fixate în planșa de jos, trec prin cele două lațuri și ies cu capetele în planșa de sus. Înălțimea scaunului este de 45 cm.
Scaunul a fost confecționat manual, utilizându-se diverse unelte: bardă, secure, cuțite, sfredele, ferez, gilău (teslă), ciocan.
Scaunul are o vechime aproximativă de peste o sută de ani, fiind folosit de-a lungul mai multor generații, ultimul utilizator al acestuia fiind donatorul, Maciu Tiberiu, astăzi în vârstă de 41 de ani.
În satul de altădată, femeile erau stâlpul gospodăriei. Ridicate din așternuturi odată cu primii zori ai zilei, porneau grăbite să vadă de animalele din bătătură, care trebuiau hrănite și adăpate, iar vacile trebuiau mulse. Ograda și casa trebuiau dereticate, focul făcut și mâncarea gătită până se trezeau cei 4, 5, sau chiar 8 prunci. Totul se desfășura cu multă grabă, dar cu o bună organizare și eficiență. De aceea, cel mai mic prunc, sub un an, sau trecut cu o lună-două peste vârsta de un an, după ce umbla de-a bușilea pe vatra conii, încercând să se agațe de tot ce întâlnea în cale, era luat de mamă de subsuori și așezat cu grijă în scaun. În scaun primea drept ocupație o morișcă din lemn făcută de tatăl copilului, un ciocănel din lemn sau o lingură, poate o păpușă de zdrențe, sau un simplu tuleu de porumb. Iar dacă scâncea de foame, până să aibă timp mama să vadă de prunc, îi punea în față un boț de mămăligă din care acesta mușca cu poftă.
După ce toți ai casei erau mâncați și plecați cu treburi care încotro, după puteri, mama se pregătea să sape grădinuța cu ceapă, cartofi și alte legume. Cel mic o însoțea, hotărât să descopere lumea: gusta pământul, iarba, gâzele, tot ce întâlnea în jurul său ajungând în gura-i lacomă, cu rolul de laborator de analize. Și atunci mama iar îl lua și-l punea în scaunul așezat la umbra unui măr sau nuc aflat în apropierea straturilor. De acolo privea jocul norilor și dansul frunzelor în bătaia vântului, îmbătându-se de cântecul greierilor și al mierlei, de aroma fânului în floare.
Apoi venea amiaza, vacile de curând fătate trebuiau mulse iar. Cel mic era așezat din nou în scaunul pus la ușa grajdului, de unde urmărea curios salturile vițelului de curând fătat și privirea galeșă și drăgăstoasă cu care-și înconjura Joiana odrasla. Obosit, aproape că ațipea acolo în scaun, în cântecul țârâit al laptelui ce curgea în șuștar, trimițându-și până la el aroma caldă și dulce.
După somnul de amiază îl mai luau frații mai mari în grijă și la joacă, dar seara când mama pregătea cina sau începea să toarcă, scaunul devenea, iar, de neprețuit. Tot în scaun stătea cel mic și pe marginea pârâului, până mama limpezea țoalele scoase din pârlău.
De aceea, pentru femeile din veacul trecut, acest scaun pentru copii le-a fost de un mare, mare ajutor, deși, poate că cei mici nu au fost tot atât de încântați de existența lui.
Autor: Monica Dușan, muzeograf
Foto: MCDR
