Fotografia l-a ajutat să descopere lumea într-un mod cu totul special și i-a dat șansa de a dărui bucăți din sufletul său cu fiecare imagine pe care a făcut-o publică. Gabriel Boholț nu se consideră un artist, spunând despre el că este doar un „fotograf cu puțin talent căruia i s-a permis să vadă lucrurile așa cum un om obișnuit nu le vede”. Meseria pe care a ales-o – sau mai bine spus care l-a ales să o slujească – l-a făcut mai puternic și mai conștient de tot ceea ce este în jurul său, mai smerit și dornic de a-i ajuta pe cei de lângă el cu ceea ce poate dărui mai bun: cu fotografia. „Din postura mea de puști venit din „fundul țării”, fără să cunosc pe absolut nimeni în marele oraș – București, am ajuns să stau la masa celor mai bogați și influenți oameni ai vremii, pentru ca apoi să surprind atâta suferință și nedreptate…. Fotografia mi-a permis să descopăr locuri poleite cu aur, dar și zone pârjolite de războaie, foc sau apă.”, mărturisește Gabi.
Pasiunea pentru fotografie a înmugurit de timpuriu în sufletul său. La doar șapte ani, cu banii strânși din colindat și cu o diferență generoasă de la părinții săi, și-a cumpărat primul aparat de fotografiat și prima rolă de film. Amintirea i-a rămas adânc întipărită în memorie, așa că retrăiește și acum cu nostalgie acel episod în care a dat 305 lei pentru un aparat rusesc Smena 8M și 21 de lei pentru un film unguresc Forte Pan. „De aici a început totul… Tatăl meu era ofițer de tancuri în Turda, locul unde m-am născut și am crescut 17 ani până să vin în București, iar mama mea era profesoară de sport, Dumnezeu să-i odihnească! Nu am avut niciun exemplu în familie care să mă inspire sau să mă motiveze în această direcție, nu citisem vreo carte , nu vizionasem vreun film care să mă determine să o iau pe această cale. Pur și simplu, îndemnat de o forță supranaturală pe care nu o pot explica, am achiziționat acel prim aparat de fotografiat, iar din acel moment viața mea s-a împletit armonios cu fotografia până în ziua de azi.”, povestește Gabriel Boholț. 
„Nu tu ai ales fotografia, ea te-a ales pe tine!”
Nu poate menționa cu exactitate ce l-a împins către această pasiune, dar în schimb relatează o discuție pe care a purtat-o în perioada în care era tânăr fotoreporter la Evenimentul zilei cu nea Mitică, un fotograf bătrân, respectat de toată lumea, care i-a spus doar atât: „Nu tu ai ales fotografia, ea te-a ales pe tine!”.
Își amintește amuzat cum, copil fiind, fotografia și apoi deschidea aparatul pentru a vedea dacă a surprins ceva. Și a făcut asta de zeci de ori, până când a avut oportunitatea de a primi prima sa lecție de la un profesionist. „Cornel, domnul care lucra la centrul foto din cartier, omul care ulterior mi-a devenit și primul mentor în arta fotografică, m-a întrebat într-o zi, după ce ridicasem de la developat film după film voalat (developarea costa patru lei): „Măi băiete, cum naiba reușești să voalezi toate filmele, mai dai și o grămadă de bani de pomană? Pe tine te-a învățat cineva să faci poze?” Răspunsul meu, un puști de șapte ani, a venit timid: „Nu!” „Ia zi-mi cum fotografiezi?”, m-a interogat Cornel. „Păi bag filmul în aparat, declanșez și, după fiecare cadru, deschid aparatul să văd dacă a ieșit ceva…”. Și atunci mi-a zis pe un ton care nu lăsa loc niciunei replici: „Nu mai deschide aparatul!!!” Aceasta a fost prima mea lecție de fotografie. Am ținut cont de indicația profesorului meu ad-hoc, iar când filmul a fost developat și am văzut primele mele fotografii senzația a fost atât de puternică încât o resimt până în ziua de azi, după 50 de ani… Ajungând la o anumită vârstă și gândind un pic mai matur, consider că fotografia a venit peste mine ca un har dăruit de Dumnezeu, niște talanți pe care în loc să-i îngrop am încercat să-i înmulțesc…”, detaliază interlocutorul Ordinea Zilei.
Gabi s-a născut în Turda și a locuit acolo până la vârsta de 17 ani. La vremea respectivă localitatea clujeană era una mică, de provincie, puternic industrializată, dar care lui îi oferea un univers vast, plin de infinite frumuseți.
A petrecut cu domnul Cornel ore în șir în laboratorul centrului de fotografie din cartier, pentru ca apoi să urmeze cursurile de artă fotografică și film de scurt metraj de la Casa Pionierilor din Turda. „Profesor mi-a fost Remus Hădărean. Dumnezeu să-l ierte! Aici am început să particip la concursuri de fotografie, să fac film de scurt metraj și să particip la tabere naționale de instruire. Tot aici, pionier fiind, am avut primele contacte cu „greii” cinematografiei naționale: Radu Aneste Petrescu – scenarist, Victor Antonescu – regizor și director Animafilm, regizorul Geo Saizescu, care după ani buni mi-a devenit profesor la facultate.”, menționează fotograful.
Tot în acea perioadă și-a cultivat și dragostea pentru tradiții, astăzi fiind unul dintre fotografii români cu mare aplecare către zona aceasta.
„Vacanțele petrecute la bunici în Groapa Rădăii-Șăulia de Câmpie, din județul Mureș, m-au influențat în formarea mea ca fotograf și aici mă refer la abordarea fotografiei etnografice pe care o îndrăgesc tare mult.
În anii aceea, ’70 – ’80, oamenii locului păstrau încă tradițiile cu sfințenie. Munceau la câmp sau cu animalele, iar duminica și de sărbătorile religioase se îmbrăcau în straie tradiționale, mergeau la biserică, la Înviere, horeau, se distrau, colindau sau umpleau cimitirele de lumina lumânărilor în Sâmbăta morților. Copil fiind, participam cu bunicii la aceste evenimente care mă încântau peste măsură. Uite, până să îmi adresezi această întrebare, nu am făcut niciodată asocierea de ce genul etnografic este unul dintre preferatele mele în paleta de genuri fotografice pe care o abordez…”, subliniază interlocutorul Ordinea Zilei.
Sportul l-a adus la București, dar fotografia l-a ajutat să reziste
În paralel cu fotografia și filmul de scurt metraj, i-a plăcut foarte mult și sportul. Gabi a jucat handbal din școala generală până a terminat armata la București, iar la 17 ani, echipa Steaua i-a propus să vină în Capitală. „După cum ți-am spus la început, tatăl meu era ofițer de armată așa că la noi în casă Steaua „se mânca pe pâine”. A fost un pas firesc să accept provocarea. Deși, sincer, sufletește a fost un dezastru. Dintr-un oraș ardelenesc de provincie, liniștit și cochet m-am trezit singur, fără familie, fără prieteni într-un Turn Babel zgomotos și stresant. A fost un șoc pe care abia după patru-cinci ani am reușit să-l trec.”, rememorează interlocutorul Ordinea Zilei.
Atunci când a venit în Capitală nu a lăsat în urmă pasiunea pentru arta fotografică, astfel că a ajuns să lucreze în presa centrală. Primele fotografii care i-au fost publicate au fost de la Revoluție, de la mitingurile de susținere ale lui Ion Iliescu și de la Mineriadă.
„ Odată ce am descoperit aparatul de fotografiat, acesta m-a însoțit pretutindeni, deci nu îmi putea lipsi nici la Revoluție. În acea perioadă aveam un aparat de fotografiat tot rusesc, Zenit Sniper, dar cu un teleobiectiv destul de mare care era atașat unui sistem. Arăta fix ca un pat de pușcă. Dacă poți să realizezi, în degringolada evenimentelor, când lumea murea pe capete, eu cu o imitație de mitralieră pe umăr pozam Revoluția. Un domn în vârstă (posibil să fi fost îngerul meu păzitor deghizat în bătrân) mi-a zis: „Măi băiete, te văd tânăr nu-i păcat de tine?” Eu pe moment n-am înțeles nimic, dar mi-a făcut semn către aparatul de fotografiat, care arăta a mitralieră veritabilă: „Nu ar fi mai bine să lași tu aparatul acela acasă? Cine știe cât de bine văd lunetiștii ăștia care trag după noi și or crede că ai o armă autentică în brațe. Nu de alta, dar nu o să mai apuci să vezi ce ai pozat!”.”, își amintește fotograful.
„Simțeam un soi de mândrie că sunt ziarist”
Primul său contract în presă a venit mai târziu, în 1993, când cotidianul „Evenimentul zilei” urma să scoată o ediție de prânz și avea nevoie de reporteri și fotoreporteri noi. „S-a dat o mică probă pe care am luat-o fără probleme și apoi am început să lucrez atât pentru „Evenimentul zilei”, „bulina roșie” cum îi zicea, cât și pentru „bulina albastră”, care ieșea la prânz. Acesta a fost începutul în presa centrală, unde am rămas aproape 20 de ani. Odată intrat în presă, am observat că toată munca editorială era împărțită pe diverse domenii și specializări. Mie mi-a plăcut să abordez toate formele de fotoreportaj, deci am colaborat cu toate secțiile. Am fotografiat pentru domeniile social, politic, medical, sport, monden, turistic, cultural etc. Mi-a plăcut să fac în mod special fotoreportaje, unde eu fotografiam și tot eu scriam și textul. Simțeam un soi de mândrie că sunt ziarist. Lumea chiar ne respecta și, nu de puține ori, când se întâmpla ceva grav – un incendiu, un accident – prima dată sunau oamenii la noi, la redacție, abia apoi la poliție. (…)După o perioadă de cinci ani la „Evenimentul zilei”, am trecut prin mai multe redacții cum ar fi „Jurnalul Național”, „Averea”, „Realitatea Românească”, „Atac”, dar am colaborat și cu diverse reviste precum „Femeia”, „București Match”, „Liceeni, „Bravo” etc. Mi-a plăcut să-mi fac meseria cu profesionalism, să dau tot ce e mai bun din mine. De aceea am vrut să abordez cele mai diferite forme de fotoreportaj și așa am ajuns să fotografiez în zone de conflict armat precum Tiraspol, Dubăsari, Muntenegru, Kosovo, Diyarbakır. Totodată, am făcut fotoreportaje în pușcăriile din România, la leprozeria de la Tichilești, la pușcăria de femei de la Târgșor ori la penitenciarul pentru minori de la Craiova.”, mai spune interlocutorul Ordinea Zilei.
În tot acest timp, a abordat toate genurile de fotografie: modă, publicitate, fotografie culinară, turistică, subacvatică, imobiliară, evenimente de business, ba chiar paparazzo. „Nu cred că mi-a scăpat vreo formă de fotografie pe care să nu o fi abordat. Viața de fotoreporter a fost complexă și s-a derulat cu piciorul pe ambreiaj. Dacă ar fi să fac o comparație: dimineața eram la o întâlnire diplomatică cu președinți de stat, la prânz surprindeam în imagini un incendiu, după – amiaza un accident mortal, seara o sindrofie sofisticată, iar la sfârșitul zilei mă aștepta mașina redacției să plec în Moldova, la inundații cu zeci de victime. Toate acestea m-au ajutat să-mi formez un caracter puternic, să trec de la agonie la extaz cu grația unei balerine, să fac față la stres prelungit și să fiu permanent pregătit să trimit cele mai bune fotografii unor ziare care ajungeau sub privirile a milioane de oameni.”, precizează Gabi.
Emoția primei semnături care i-a apărut într-un ziar
Își amintește foarte bine și de prima fotografie care a fost „coperta” unui cotidian de mare tiraj. „Eram la „Evenimentul zilei” și era perioada în care marile nume ale muzicii internaționale începeau să viziteze România. O astfel de vizită a făcut-o Jennifer Rush, iar la coborârea din avion staff-ul ei a permis să i se facă doar o singură fotografie, doar reprezentantul ziarului cel mai bine cotat de la acea vreme a avut această posibilitate. „Evenimentul zilei” avea un milion și ceva tiraj și eu eram fotoreporterul ziarului prezent la eveniment. Abia intrasem în presă, aveam emoții enorme. Un singur cadru!!! Pe vremea aceea ’93 – ’94 nu apăruseră digitalele, la aparatele vechi trebuia să reglezi absolut totul manual. M-am trezit față în față cu vedeta, care se uita la mine cu niște ochelari de soare, în așteptarea unui singur cadru… Fotografia a ieșit ok și a apărut pe coperta ziarului, singura fotografie din presă de la venirea divei în România semnată bineînțeles cu numele meu.
Și acum, mă întorc la primul meu mentor, Cornel, domnul din Turda de la centrul foto de cartier, care mi-a dat prima lecție de fotografie: Nu mai deschide aparatul!!! M-a sunat și mi-a zis cu emoție în glas că a decupat prima pagină cu poza și numele meu și a afișat-o în studioul din Turda, că se laudă la toată lumea că cel care a făcut fotografia e prietenul lui și că el mi-a dat primele lecții de fotografie. M-a emoționat...”, subliniază Gabi.
Interlocutorul Ordinea Zilei mărturisește că foarte tulburat a fost și în momentul în care i-a apărut numele tipărit în ziar pentru prima dată. „Nu-mi venea să cred. Știind că îmi va apărea fotografia semnată, nu am mai avut răbdare să apară ziarul și am coborât în tipografia din subsolul Casei Presei ca să iau eu primul ziar tipărit, să-mi văd numele. A fost un moment pe care nu îl voi uita niciodată!”, susține fotoreporterul.
Pentru un profesionist care a lucrat în presă cu credință și care și-a făcut meseria cu responsabilitate, semnătura joacă un rol major. Este cea mai importantă, reprezentând cartea sa de vizită, bagajul pe care îl poartă pe tot parcursul vieții sale.
Poate că, în această perioadă în care media a fost invadată de mediocrii și în care oricine se poate proclama ziarist, este greu de înțeles sentimentul pe care Gabriel Boholț l-a trăit atunci când i-a apărut pentru prima dată numele tipărit în ziarul la care lucra.
La fel de greu de înțeles este și perioada în care presa chiar conta, iar cei care lucrau în acest domeniu nu-și permiteau greșeli, nu făceau anchete și reportaje din birou, nu manipulau, iar echipele care acționau în teren funcționau asemeni unui singur mecanism. „Am prins acea perioadă în care reporterul, fotoreporterul și chiar șoferul făceau echipă. Eram o familie plecată în deplasare. Se discuta subiectul, reporterul știa ce are de făcut, fotoreporterul la fel. Ne completam reciproc. Ca fotoreporter, eu trebuia să ilustrez cât mai bine ceea ce reporterul scria. Uneori, eu ca fotoreporter, nu observam anumite lucruri și atunci reporterul mă atenționa să nu scap vreo imagine, uneori reporterul nu sesiza unele aspecte, iar eu ca fotoreporter i le arătam. Fără să mai zic că atunci când se întâmpla – și asta nu de puține ori – ca vreun bodyguard zelos să sară amenințător la reporter, imediat fotoreporterul și șoferul reacționau instantaneu făcând scut în jurul acestuia. Mă întrebi dacă acum mai e la fel?! Sincer, nu știu. Nu știu dacă se mai merge pe teren… Am înțeles că la cele câteva redacții care mai sunt, anchetele și fotoreportajele se fac din birou, deci…”, menționează cu nostalgie Gabi.
Arta fotografică are viitor
În opinia sa, arta fotografică are viitor, mulți tineri fiind interesați de ea. De altfel, mulți dintre ei îl contactează pentru că vor să ceară un sfat, deși acum în era digitală găsești tot ce vrei la un clic distanță. „Am fost lector la Universitatea Hiperyon unde am predat fotografie. După ce le-am predat studenților elementele de bază în arta fotografică eram toată ziua pe străzi, în muzee, în Delta Vacărești să facem fotografii. Mă sunau și sâmbăta ori duminica să ieșim la pozat. De obicei, shooting-urile se terminau la o halbă de bere, unde tot de fotografie discutam. Deci da, pot zice că arta fotografică a rămas atractivă pentru tineri. Legat de viitorul fotoreportajului, sunt la fel de optimist. Bine, nu în forma consacrată, pe care o cunoaștem noi, din păcate presa tipărită a cam dispărut, dar în online se poate publica cu succes atât fotografia simplă, cât și fotoreportajul.”, transmite Gabi.
De la fotografie la regia de film
Pe parcursul carierei sale, nu s-a limitat doar la arta fotografică. A terminat liceul în perioada comunistă, iar după Bacalaureat își propusese să devină regizor de film.
„M-am pregătit, se făceau chiar seminarii pentru cei care doreau să dea la unica facultate de teatru și film din România – IATC – cum se numea atunci. Eu mă vedeam destul de pregătit și chiar îmi făceam speranțe, până la un moment dat, când la una dintre orele de pregătire dinaintea examenului unul dintre profesori, un mare regizor de teatru, nu-i dau numele, mă ia deoparte și mă interoghează: „Ce e tatăl tău?” Eu mândru: „Ofițer de tancuri în Turda!” „Dar mama ta?” „Profesor de sport, în Turda!” „Neamuri actori sau regizori ai?” Eu, uitându-mă mut la el: „Păi de unde să am?” „Măi băiete, știu că acum te vei supăra pe mine, dar peste niște ani îmi vei da dreptate. Sunt șase locuri pe țară la secția regie de film , unde vrei tu să dai. Poți fii cel mai pregătit din lume, că tot nu o să intri! Locurile sunt ocupate de acum pentru cel puțin cinci-șase ani înainte, se știe exact cine intră și în ce an: copii de actori, de regizori, de oameni mari de la partid”. Mi-a picat fața, m-am supărat îngrozitor, dar în timp mi-am dat seama că omul mi-a făcut un bine, pierdeam timp și energie pe la porțile facultății. Ei bine, timpul a trecut, posibilitatea de a face film a devenit facilă pentru toată lumea și microbul care a stat doar în adormire s-a trezit. Astfel, împreună cu soția mea am înființat Casa de producție Getica Film (www.getica-film.ro) și am început să facem diverse producții, cele mai multe fiind premiate. În altă ordine de idei am produs și primul film etnografic 3D românesc „Culegătorii de folclor!”. Acum îmi doresc realizarea primului meu film de lung-metraj care se va numi „MATEI:6 15-16”. Un film despre Dumnezeu, iertare și iubire.”, precizează interlocutorul Ordinea Zilei.
Deși activează într-un domeniu legat direct de lumea artelor ( fotografia, filmul…), Gabi nu se consideră artist. „Nu mă consider un artist, sunt un fotograf poate cu puțin talent căruia i s-a permis să vadă lucrurile așa cum un om obișnuit nu le vede. Am expus fotografii în evenimente personale și de grup, atât în țară, cât și în străinătate, am luat premii pentru filmele regizate de mine, după scenarii scrise de soția mea Elena Boholț, am făcut festivaluri de film, am avut ziare și reviste în România și în Spania, unde am și locuit. Mi-a plăcut și îmi place mult zona aceasta de presă, film, artă, dar sincer nu mă consider artist.”, punctează Gabi.
A trăit multe de-a lungul existenței sale, iar toate experiențele acumulate l-au format și i-au permis să ajungă omul de astăzi. A avut ocazia de a cunoaște atât viața românului din țară, din toate păturile sociale, cât și viața românului din Diaspora, petrecând câțiva ani în Spania. Nu a plecat în străinătate pentru că și-a dorit acest lucru, ci a făcut-o pentru a-și salva copilul. „Băiatul meu, Toma, s-a născut cu o problemă de sănătate. Alergii digestive, suprapuse cu alergii respiratorii, iar medicii ne-au recomandat că ar fi bine să plecăm cu el din București, dacă se poate undeva la mare, fără poluare. M-am sfătuit cu soția, care lucra și ea în presă. Eu lucram atunci la „Jurnalul Național”, în 2007 când începuse exodul românilor în Spania și Italia. Am mers și i-am zis lui Marius Tucă ce problemă am și i-am propus să devenim corespondenți din Spania, ceea ce s-a și întâmplat. Am căutat orașul cel mai populat de români din Spania și am ajuns în Castellon de la Plana. Trimiteam săptămânal patru pagini de fotoreportaje cu români, scrise de soție ș fotografiate de mine. Urma chiar să tipărim „Jurnalul de Spania”, găsisem și tipografie. A venit anul 2008 cu criza globală, ziarul nu s-a mai tipărit, în schimb am tipărit noi un periodic pentru românii din Spania, care s-a numit „Orizont românesc” și care a avut mare succes. Între timp, am avut și o expoziție personală acolo. Timpul a trecut, băiatul nostru și-a revenit spectaculos și atunci am stat în cumpănă dacă chiar asta ne dorim, să trăim în străinătate. Concluzia a fost să ne întoarcem în țară!.”, detaliază Gabi.
Între timp, Gabriel Boholț continuă să se implice în proiecte interesante, crezul său fiind acela că fotografia, cea care l-a ajutat să ajungă la nivelul pe care îl are astăzi, este instrumentul prin care poate dărui mai departe.
La finalul anului 2025 a avut o expoziție de fotografie pe teme etnografice la Palatul Parlamentului, acolo unde au fost expuse 50 de tablouri canvas de 100x70cm, în foaierul Senatului României.
„Există posibilitatea ca expoziția aceasta să o prezint și la Bruxelles. Sunt fotografii etnografice din mai multe zone ale țării: Maramureș, Oltenia, Bucovina. De asemenea, mai lucrez la un proiect care se va numi „Vreau să fiu”, despre visele copiilor bolnavi de cancer. Cu ajutorul lui Dumnezeu, banii care se vor strânge pentru acest proiect vor fi donați pentru o secție de pediatrie oncologică. (…)În fiecare fotografie pe care am realizat-o am pus o bucățică din sufletul meu. Am văzut oameni necăjiți, după ce apele sau focul le-a luat tot ce au agonisit și chiar pe cei dragi; am încă vii în cap imaginile terifiante cu copiii din centrele de refugiați din Kosovo, mi-a rămas lipită pe creier ca timbrul pe un plic poștal imaginea cu părinții din Potgorița care purtau pe umerii lor două sicrie mici albe ca de jucărie cu trupurile copiilor gemeni omorâți într-un bombardament, în drum spre cimitir; imaginile de la ceea ce s-a numit Revoluție cu trupurile arse de sub tanchetele din fața Marelui Stat Major; ochii înlăcrimați ai celor care erau aduși la mal din vâltoarea apelor la Rast, județul Dolj; mama care-și strângea fiica la piept și o acoperea de sărutări după ce scăpaseră ca prin minune din incendiul de la Piața Romană, deși nu mai aveau decât hainele de pe ele …. Eu îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru acest minunat cadou neașteptat pe care l-am primit – de a fi fotoreporter în presa centrală, atunci când presa chiar însemna ceva, atunci când în urma unei anchete cădeau miniștri sau alte capete „încoronate”, atunci când scoteam legitimația de presă și lumea nu te scuipa, ci făcea tot ce putea ca să te ajute fiind conștientă de rolul tău în societate. ”, încheie Gabriel Boholț.
NOTA REDACȚIEI: Și pentru că cel mai bine se exprimă prin profesia sa, vă invităm să descoperiți câteva dintre fotografiile pe care Gabi le-a surprins de-a lungul timpului.
Autor: Ștefania Enache
Foto: Gabriel Boholț/ Arhiva Personală
