Filarmonica de Stat Oradea invită publicul meloman la concertul intitulat „Virtuozitate și emoție”, care va avea loc joi, 28 septembrie, ora 19.00 la sala de concerte „Enescu – Bartók”. Acesta îi va avea în prim-plan pe dirijorul Cezar Verlan și clarinetistul Emil Vișenescu.
Atât virtuozitatea, cât și emoția se regăsesc în fiecare lucrare a compozitorului Wolfgang Amadeus Mozart. Însă, pornind de la acestea, muzica sa dă naștere unei multitudini de sentimente, impulsuri, imagini, creând un univers propriu plin de culoare, pe care doar geniul de la Salzburg și l-ar fi putut imagina.
Mozart nu doar și-a imaginat această lume a muzicii, ci a creat-o prin fiecare notă pe care a scris-o, fiecare purtând în ea toate caracteristicile enumerate mai sus și oricâte alte trăsături descoperite de ascultători. Virtuozitatea, emoția, zburdălnicia, culoarea, toate le-a transmis către public și a rămas viu în inimile unei lumi întregi, printr-o muzică inconfundabilă.
Această lume se vrea a fi creionată de către Orchestra Filarmonicii de Stat Oradea, alături de dirijorul și solistul serii din 28 septembrie prin lucrările: Momente din baletul „Les petit riens”, Simfonia nr. 29, Concertul pentru clarinet și orchestră în La major, K.622 și Simfonia nr. 35 „Haffner”, KW 385.
Wolfgang Amadeus Mozart a fost cel mai important compozitor din perioada Clasicismului. S-a născut la 27 ianuaria 1756 la Salzburg și s-a stins din viață la 5 decembrie 1791, în capitala Austriei, Viena. În ciuda faptului că a decedat la vârsta fragedă de 35 de ani, a lăsat în urma sa peste 800 de lucrări în toate genurile muzicale ale epocii. Multe dintre acestea sunt considerate piese de referință ale repertoriului universal. Mozart este considerat unul dintre cei mai mari compozitori ai culturii vestice, iar muzica sa este admirată pentru frumusețea, eleganța, bogăția armonică și țesătura sa.
Mozart s-a născut la Salzburg, fiind fiul compozitorului și violonistului Leopold Mozart. Abilitățile sale muzicale prodigioase au făcut ca micul Mozart să învețe să cânte la pian și vioară de la vârste foarte fragede și să compună deja la doar 5 ani. Copilăria și adolescența și-a petrecut-o susținând turnee în Europa, unde concerta chiar și în fața familiilor regale. A fost angajat apoi ca muzician la curtea din Salzburg, dar a căutat în permanență o poziție mai favorabilă. Ultimii 10 ani i-a petrecut la Viena, unde a câștigat admirația publicului, însă nu s-a bucurat niciodată de un statut financiar favorabil. Aici a compus majoritatea lucrărilor sale importante din genul simfonic sau din genul operei. Ultima sa lucrare, „Requiem în re minor” a rămas nefinalizată, fiind continuată de către discipolii săi.
„Les petits riens”, în traducere „Micile nimicuri” este un balet într-un act și trei tablouri de Jean-Georges Noverre, pe muzica lui Wolfgang Amadeus Mozart. Premiera sa a avut loc la Paris, la 11 iunie 1778. Cele trei tablouri au fost ulterior descrise în „Journal de Paris”. Primul a primit denumirea de „Iubire prinsă într-o plasă și pusă într-o colivie” și a fost adus în scenă de către Madame Guimard, Auguste Vestris, alături de care s-a aflat un copil. Al doilea a purtat numele unui personaj, Jeu de Colin-Maillard, un războinic legendar, care s-a luptat, chiar și având ochii scoși. El a fost întruchipat de către Jean Dauberval, iar personajul a apărut în pictura „Le Collin-Maillard” a lui Jean-Honoré Fragonard. Cel de-al treilea tablou cu numele de „Ludicitatea jocului” așează în lumina reflectorului o scenă pastorală, în care o femeie, jucată de Mademoiselle Asselin, se deghizează în cioban, iar alte două ciobănițe (Madamoiselle Guimard și Mademoiselle Allard) se îndrăgostesc de ciobanul deghizat. În final, femeia deghizată este nevoită să se demascheze.
„Simfonia nr. 29 în La major” a fost finalizată de către Mozart la 6 aprilie 1774, pe vremea când avea doar 18 ani. Alături de „Simfonia nr. 25” reprezintă una dintre cele mai cunoscute simfonii de tinerețe. Muzicologul Stanley Sadie o caracterizează drept o combinație între stilul intim al muzicii de cameră într-o manieră înflăcărată și impulsivă. Cele două simfonii reprezintă probabil cele mai bune lucrări mozartiene din acea perioadă, în ceea ce privește expresivitatea și forma.
Simfonia nr. 29 începe cu o temă redată ușor de către corzi, care este apoi repetată la octavă de către oboi și corn. În cea de-a doua temă se remarcă un tril la vioara I. Partea a doua a simfoniei este bătaia caldă a inimii, o serenată pentru viori care dezvăluie o ornamentație Rococo și o textură delicată, care seamănă mai mult a cvartet de coarde, decât a simfonie. A treia parte, după deschiderea sa elegantă, urmează un menuet cu ritm punctat și indicații bruște de fortissimo. Elementul de referință din acest fragment îl reprezintă octavele la unison la instrumentele de suflat. Finalul este unul impetuos și bogat din punct de vedere armonic, scris în stilul imprimat de Haydn.
Ultima lucrare importantă finalizată de către Mozart este considerat „Concertul pentru clarinet și orchestră în La Major, K622”, luând în considerare faptul că faimosul său „Requiem” nu a fost finalizat de către Mozart. Concertul instrumental a luat naștere în octombrie 1791, cu două luni înainte ca geniul austriac să se stingă din viață. Lucrarea sa din urmă a fost dedicată clarinetistului Anton Sadler și în ceea ce privește forma sa, este scrisă în trei părți: Allegro în La Major și formă de sonată, Adagio în Re Major și formă tripartită și Rondo Allegro în La Major și desigur, formă de rondo.
Măiestria concertului, precum și perioada în care a fost scris sunt datele care îl caracterizează drept „cântecul lebedei” pentru Mozart. Nu se cunoaște cu certitudine data la care a avut loc premiera sa, dar este posibil ca aceasta să fi fost 16 octombrie 1791, având loc la Praga. Dovada care apropie acest fapt de adevăr este concertul susținut de către Stadler la Praga în acea zi, presupunându-se că a interpretat concertul mozartian, însă nu există certitudinea datelor, din lipsa supraviețuirii programului de sală. Concertul a fost scris pentru a fi interpretat de către un clarinet-bas, care poate intona note mai grave, față de clarinetul normal. Însă, după moartea lui Mozart a fost publicat cu modificări în partea solistică, pentru a putea fi interpretat și cu un clarinet convențional.
Manuscrisul lucrării s-a pierdut, dar în ultimele decenii s-a încercat o reconstrucție a partiturii, fiind interpretată frecvent în varianta cu clarinet-bas.
Anton Sadler a fost un prieten apropiat al lui Mozart, un virtuoz clarinetist, precum și unul dintre co-inventatorii clarinetului-bas. Mozart a compus partituri pentru acest instrument pentru prima dată în anul 1787, incluzându-l și în orchestrația operei „Così fan tutte”, compusă în anul 1789. Clarinetul-bas nu a mai fost folosit după moartea lui Stadler și nu există instrumente originale care să dateze din acea perioadă. Instrumentul a fost reînviat în cea de-a doua jumătate a secolului XX. Au existat tentative de a reconstrui replici ale instrumentului din acea vreme, iar noul clarinet-bas a fost construit special pentru a fi interpretate „Concertul pentru clarinet în La Major, K622” și „Cvintetul de clarinete, K581”, ambele fiind lucrări mozartiene. Primul concert în care a reapărut clarinetul-bas a avut loc în anul 1951.
Varianta scrisă pentru clarinet normal a fost publicată după moartea lui Mozart, fiind aranjată de către compozitori anonimi, care au transpus notele grave în ambitusul clarinetului normal. Cu toate acestea, au existat obiecții, regăsite în ziarul „Allgemeine musikalische Zeitung” care comentau faptul că ar fi ideală publicarea versiunii originale scrise de Mozart, în ciuda faptului că transpozițiile au făcut ca lucrarea să poată fi interpretată cu clarinet normal.
Simfonia nr. 35 în Re Major, K. 385, denumită și „Haffner” a fost compusă de către Wolfgang Amadeus Mozart în anul 1782. Denumirea de „Haffner” îi este atribuită, deoarece a fost lucrare comandată de familia Haffner, o familie de nobili din Salzburg, cu ocazia înnobilării tânărului Sigmund Haffner. O lucrare precedentă scrisă de Mozart pentru aceeași familie nobiliară este „Haffner Serenade”, compusă în anul 1776.
La început, Mozart nu a preconizat faptul că lucrarea va deveni o simfonie, ci ar fi trebuit să fie o serenadă care să servească drept muzică ambientală la evenimentul de înaltă ținută ce viza familia Haffner. Relațiile dintre compozitor și familia Haffner au fost unele cât se poate de strânse, dar și benefice, deoarece tatăl tânărului Sigmund Haffner, care purta același nume, l-a ajutat pe Mozart să plece în turneele sale de la vârste fragede în Europa. În ciuda faptului că Sigmund Haffner Sr. S-a stins din viață în 1776, cele două familii au ținut legătura în anii ce au urmat.
Serenada scrisă în 1776 a fost comandată cu ocazia căsătoriei dintre Marie Elizabeth Haffner cu Franz Xavier Spath. Aceasta a devenit cunoscută drept „Haffner Serenade”, iar piesa a avut un succes atât de mare, încât a fost de la sine înțeles faptul că Mozart urma să fie rugat să compună muzica ce avea să acompanieze evenimentul înnobilării din 1782. În perioada în care i s-a cerut să compună această lucrare Mozart avea foarte mult de lucru: preda ore în particular și rescria anumite fragmente din partitura operei „Răpirea din Serai”, iar pe lângă acestea, o ceruse de soție pe Constanze Weber, iar căsătoria lor era împiedicată din cauza mai multor situații complicate. Cu toate acestea, Mozart a respectat comanda și i-a trimis-o fragment după fragment tatălui său, deoarece el a intermediat comunicarea dintre familia Haffner și Mozart. Serenada pe care o scria de data aceasta era cu totul diferită față de cea precedentă, având un marș în introducere și două menuete. Nu există o evidență istorică, prin care să se confirme faptul că Mozart a finalizat lucrarea la timp, însă cu siguranță acesta a extins-o ulterior, până la punctul la care a devenit „Simfonia Haffner”.
Atunci când a finalizat lucrarea, compozitorul însuși s-a mirat de calitatea ei, fiind compusă într-un timp foarte scurt. Ulterior a mai adus câteva modificări, a creat un sunet mai plin prin adăugarea a două flaute și două clarinete în prima și ultima secțiune a simfoniei, dar care nu aduceau un material melodic nou, ci doar dublau la octavă alte instrumente de suflat. În forma care se cunoaște astăzi, „Haffner Symphonie” a avut premiera la 23 martie 1783 la Burgtheater Viena.
Clarinetistul Emil Vișenescu s-a născut la București, la 10 martie 1969 și a absolvit Universitatea Națională de Muzică din capitală, la clasa profesorilor Ioan Cudalbu și Valeriu Barbuceanu. După finalizarea studiilor a fost angajat în Orchestra Filarmonicii George Enescu din București. Perfecționarea sa a continuat la cursurile de specializare absolvite. Timp de doi ani a studiat la Universitatea de Muzică din Berna-Biel cu Ernesto Molinari. Profesionalismul dovedit în aparițiile sale scenice a fost distins cu numeroase premii. Emil Vișenescu desfășoară o carieră internațională, susținând concerte ca și solist sau membru al unor ansambluri, alături de orchestre din țară și din străinătate. În calitate de membru al trio-ului Mosaic a fost invitat să interpreteze pe scene din România, Elveția, Franța și Belgia. De asemenea, a făcut înregistrări pentru Radiodifuziunea Română. Din anul 2002 este și profesor la Universitatea Națională de Muzică din București.
Cezar Verlan s-a născut la Drobeta-Turnu Severin la 9 iulie 1984 și este dirijor de muzică corală, precum și de muzică simfonică și operă. A absolvit Facultatea de Muzică și Teatru din Timișoara la specializările Pedagogie Muzicală și Stilistică interpretativă. De asemenea, a studiat Dirijat orchestră la clasa maestrului Dumitru Goia, la Academia de Arte „George Enescu” din Iași. Este membru fondator al câtorva ansambluri importante din România: Corul de cameră „Cantemus”, orchestra de cameră „Intermezzo” și diferite formații din cadrul Universității de Vest din Timișoara. Și-a aprogfundat cunoștințele dirijorale cu maeștrii precum David Crescenzi, Petre Sbârcea și alții. Între anii 2008-2015 a fost asistent universitar la Facultatea de Muzică din Timișoara, iar începând cu anul 2016 a devenit dirijor secund al Corului Național de Cameră „Madrigal – Marin Constantin”, unde activează și în prezent. A colaborat cu muzicieni de renume de pe scenele internaționale: Aura Twarowska, Istvan Konya, Ansamlul de Muzică veche „Codex” și lista poate continua. Repertoriul pe care îl abordează Cezar Verlan este unul vast, întinzându-se de la muzica veche până la cea contemporană.
Autor: Bella Steriadis
Foto: Filarmonica de Stat Oradea
