O plimbare agale prin mijlocul Micului Paris îți poate pune la picioare întreaga lume. Poți pleca din Paris spre Londra, din Londra o poți lua spre Haga și te poți întoarce, prin Roma, pe Washington. E drept că este vorba despre o călătorie pe care o poți face doar imaginar, plimbându-te pe străzile din București cu nume de capitale.
Majoritatea străzilor cu astfel de nume le întâlnim la est de Piața Victoriei, în jurul Străzii Paris, în ceea ce se numea în perioada interbelică „parcelarea Bonaparte”.
De altfel, Șoseaua Bonaparte este vechiul nume al arterei care astăzi se numește Bulevardul Iancu de Hunedoara. „Primele astfel de nume au apărut în deceniul al 3-lea al secolului al XX-lea, exprimând simpatiile geografice și politice din acea vreme ale societății românești. Piața Dorobanților a purtat un timp numele Piața Confederației Balcanice, alte nume din aceeași categorie apărând ulterior și dincolo de Calea Dorobanților (Amman, Chile). De remarcat că numele Berlin și Viena au fost atribuite unor străzi doar în perioada 1941-1944, când România lupta alături de Germania, fiind apoi retrase, iar Moscova și Budapesta vor rămâne încă multă vreme pe lista de așteptare”, ne-a explicat Aurel Ionescu, cercetătorul care și-a dedicat timpul studierii numelor de străzi.
Să vizităm Parisul!
Vom începe călătoria noastră din Paris- Strada Paris.
Plecând de la Muzeul Antipa pe lângă Palatul Victoria ne vom afunda pas cu pas într-un cartier plin de farmec, în care zgomotul urban se estompează pe măsură ce te pierzi printre căsuțele cochete care străjuiesc de o parte și de alta Parisul din mijlocul Micului Paris.
Farmecul zonei te va prinde și îți va da automat senzația că ai pășit într-o altă lume, într-o lume plină de comori arhitecturale pe care orice iubitor de frumos le va admira.
Clădiri elegante, curți străjuite de copaci uriași care se despuiau de frunze dând naștere unor tablouri splendide, sedii de ambasade, pe toate le găsești pe Strada Paris. Este un amestec perfect de vechi și nou, care reliefează într-un mod magistral istoria acestor locuri.
Prima oprire este bine să o faci la numărul 14, acolo unde se află casa în care a trăit matematicianul Miron Nicolescu (1903-1975).
De asemenea, dacă treci pe Paris este obligatoriu să te oprești la numărul 19, acolo unde se înalță o vilă monument istoric- categoria B. Imobilul a fost refăcut de curând de o echipă curajoasă de arhitecți. Specialiștii au reușit să realizeze o amplă restaurare a clădirii, atât la nivelul fațadei, cât și la nivelul tâmplăriei, păstrând intactă frumusețea vilei reprezentative pentru patrimoniul local.
Spectaculoase sunt și sediile ambasadelor localizate pe Strada Paris. Clădirile care găzduiesc misiunile diplomatice ale unor state ca Sudanul, Siria sau Portugalia amintesc prin anumite detalii de țările respective.
Monumentul Aviator Mircea Zorileanu
Iar dacă plimbarea pe jos te obosește poți profita de câteva momente de relaxare și te poți opri într-una dintre piețele care „sparg” Strada Paris pentru a admira monumentele amplasate aici.
În Piața Quito vei descoperi Monumentul Aviator Mircea Zorileanu, dedicat unuia dintre pionierii aviației din România. Este vorba despre Mircea Zorileanu (14 octombrie 1883 – 10 februarie 1919), al doilea aviator brevetat din România și erou al Primului Război Mondial. Monumentul este cunoscut și sub numele de Monumentul Aerului și a fost realizat între anii 1930-1935 de sculptorul Emil Ludovic Gové. În anul 1937 a fost amplasat în Piața Quito. Atunci a și fost inaugurat de Aeroclubul Regal al României. Ca o curiozitate, trebuie menționat că în acest monument funerar, format dintr-o statuie din bronz și fier și un soclu realizat din patru coloane din piatră, se păstează urna funerară a aviatorului Mircea Zorileanu.
Un alt popas îl poți face în Piața Napoleaon al III-lea, un scuar superb dominat de un bust al marelui strateg militar, care a avut o contribuție semnificativă în istoria acestor meleaguri. Napoleaon al III-lea a fost una dintre personalitățile europene care au susținut Mica Unire din 1859.
Și dacă vrei să părăsești Parisul, te invităm într-o nouă destinație: Londra – Strada Londra.
O vizită la Muzeul Național al Hărților și Cărții Vechi
Pentru o taxa de puțin peste zece lei, atât cât este biletul de intrare la Muzeul Național al Hărților și Cărții Vechi, ai posibilitatea să intri într-un univers fascinant în care lumea este descrisă altfel. Impresionantă este și clădirea care găzduiește muzeul, fiind un imobil splendid care combină mai multe stiluri arhitecturale. Construită în anii `20 ai secolului trecut, vila de pe Londra 39 are în structura sa arce frânte, de inspirație gotică, dar și loggii care fac trimitere la casele venețiene specifice secolului al XV-lea. Îmbinarea dintre stilul gotic și cel mediteraneean a dat naștere unei construcții fascinante pe care este imposibil să nu o remarci. Datorită valorii sale, imobilul este înscris în patrimoniul național, clasa B.
Odată ce ai pășit în muzeu, vei rămâne uimit de modul în care au fost amenajate sălile. Decorate cu vitralii ce conțin elemente heraldice și cartografice, sălile au plafoanele pictate. În unele cazuri vei descoperi lucrări de inspirație mitologică, iar în altele hărți astronomice. Așa cum este amenajat, locul transmite o liniște celui care îl vizitează. Într-o atmosferă atât de intimă, îți poți lua liniștit lupa pentru a studia în amănunt hărțile expuse.
Patrimoniul acestui muzeu inedit este format din peste o mie de lucrări din secolele XVI-XX: hărți ale unor regiuni, hărți astronomice, planuri de oraș. De asemenea, aici poți vedea o serie de lucrări de grafică ( peisaje, portrete).
Londra, strada muzeu
Ne vom întoarce în stradă, Londra fiind un adevărat muzeu în aer liber. Aici găsim nu mai puțin de 21 de clădiri înscrise pe lista monumentelor de patrimoniu. Astfel, de la Londra 10, la 13, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 23, 33, 34, 35, 36, 37, 39, 42, 43-45, 46, 47, 48, 49 ți se prezintă doar clădiri cu mare încărcătură istorică pe lângă care nu ai cum să treci fără să te oprești și să admiri arhitectura.
Printre aceste fascinante case, la numărul 19 găsim locul în care care a locuit și creat, în ultima parte a vieții, Mihai Ralea (1896-1964). Psiholog, sociolog, estetician, filosof, eseist și om politic, Mihai Ralea a rămas în conștiința publică, în special, datorită contribuției semnificative pe care a avut-o la constituirea psihologiei științifice în România. În prima parte a vieții a trăit la Iași, iar în 1938 a fost transferat la Universitatea din București, unde a predat multor generații de studenți. Casa din Londra 19 este locul în care și-a trăit ultimii ani din viață.
Strada Londra este locul perfect pentru cei care vor să se relaxeze plimbându-se într-o zonă liniștită, cu încărcătură istorică, dar și cu multă verdeață. Zona amintește de cartiere din alte capitale europene. Chiar dacă ești pe Londra, te poți simți în Paris sau Roma. Poți respira aerul unei lumi boeme. Londra este locul ideal atât pentru turistul venit să descopere Bucureștiul, cât și pentru localnicul care caută o oază de pace în care să se relaxeze și să uite de tumultul cotidian. Strada are o energie specială pe care nu o poți găsi în altă parte. Arhitectura caselor, liniștea curților, oazele de verdeață care domină zona fac din Strada Londra un loc aparte.
Umbroasa Stradă Haga
După ce am străbătut Parisul și Londra, este timpul să ne tragem un pic sufletul, așa că vă propun să ne oprim pentru un timp în cocheta piațetă Napoleon al III-lea, loc aflat la intersecția străzilor Paris, Londra și Haga.
Într-o oază de verdeață este amplasat un bust al acestui personaj istoric, pe soclu fiind scris cu litere mari următorul text:
„NAPOLEON III
ÎMPĂRAT AL FRANȚEI
1852 – 1870
MARE PRIETEN AL ROMÂNILOR”
Statuia, care domină piața, reprezintă o donație. Putem afla această informație chiar de pe soclu, unde apare următorul text: „donată Municipiului București de Fundația Istorică Română, președinte doamna Ioana Cacip, și ridicată cu sprijinul Societații Bouygues România”.
Piața este o oază de verde intens vara și de tonuri în amestec de auriu, galben, cafeniu și castaniu toamna, atunci când natura intră în adormire. În jurul piațetei care găzduiește bustul lui Napoleon al III-lea se înalță o aglomerare de clădiri care îmbracă stiluri arhitecturale diverse, amintind de Bucureștiul interbelic.
Orice călător care ajunge în zonă își va pune întrebarea de ce a primit Napoleon al III-lea o asemenea recunoaștere din partea poporului român. Răspunsul este simplu: destinul țării noastre este legat direct de parcursul lui Napoleon al III-lea, care a avut un rol important într-unul dintre evenimentele istorice majore ale românilor: Mica Unire.
Determinantă pentru istoria poporului român, unirea Principatelor Române din 1859 – denumită ulterior ”Mica Unire” – a putut fi realizată, pe fondul unui curent popular extrem de favorabil și prin eforturi diplomatice considerabile. Vital în înfăptuirea unirii a fost și sprijinul unor mari lideri mondiali ai vremii.
Cu merite deosebite ale conducerii sale în special în domeniile economic și industrial, Napoleon al III-lea, Împărat al Franței între anii 1852-1870, a lăsat în țara sa ca moștenire principală Parisul sistematizat așa cum îl știm noi astăzi. Cu toate acestea nu se află printre conducătorii favoriți ai francezilor.
Românii, în schimb, îi sunt recunoscători pentru sprijinul esențial acordat în evenimentele dinaintea și din anul 1859 și au ținut să-și arate recunoștința dedicându-i o frumoasă piațetă în inima Capitalei, mărginită pe o latură de o stradă care poartă numele capitalei statului pe care l-a cârmuit.
Din această piațetă se desprinde discret Strada Haga – umbroasă și cu vile cochete, ajungând cu celălalt capăt pe strada Roma, cumva în spatele Colegiului Național I.L.Caragiale, din curtea căruia se aud, în zilele săptămânii, glasuri vesele de copii.
Toate vilele de pe această stradă sunt impresionante, având cel mult un etaj și mansardă. Sunt construite în stil neoromânesc, unele având detalii de influență maură. Stilul neoromânesc a început să fie deosebit de apreciat de românii înstăriți în primii ani ai secolului al XX-lea și îmbină elemente răsăritene bizantine, motive arhitecturale și etnografice țărănești locale, anumite influențe de artă otomană și chiar teme de renaștere italiană târzie. Arhitecții români au experimentat și explorat îmbinarea elementelor de tradiție cu cele de modernitate, în încercarea de a crea un stil arhitectural reprezentativ pentru Vechiul Regat.
Astfel, imobilele de la numerele 1, 3, 7 și 9, construite în prima jumătate a secolului XX, tipice pentru acest stil architectonic, sunt monumente istorice de categoria B. Robuste, cu ferestre generoase, arcuite, arcul creează senzația că se sprijină de pământ. În cazul arcadei neoromânești situația este tocmai inversă: dă senzația că rămâne suspendată, agățată de cer, arcele neavând coloane pe care să se sprijine, în timp ce detaliile de zidărie dantelată conferă întregii străzi o atmosferă caldă, misterioasă și calmă în ciuda sau tocmai datorită coronamentului bogat al arborilor ce străjuiesc de pe ambele trotuare.
Dacă v-am convins să vizitați Haga, vă așteptăm și pe Washington
Eleganta Stradă Washington pornește din Bulevardul Dorobanți și merge către Piața Victoriei, celălalt capăt întâlnind un mic squar format de străzile Paris și Argentina, squar din care poți zări clădirea maiestuasă a Palatului Victoria.
Călătorul care merge la pas pe Washington poate admira case spectaculoase. De altfel, toate imobilele din această parte a Bucureștiului, numită și “din zona Capitalelor”, sunt fascinante pentru turistul pasionat de arhitectură.
Apărut în urma parcelării proprietăţii familiei Filipescu la început de secol XX, cartierul are o dezvoltare similară cu zona Ioanid. Cei care doreau să-şi achiziţioneze un lot în parcul Filipescu pentru a ridica o construcţie erau nevoiţi să respecte nişte reguli stricte, de exemplu înălţimea clădirii nu trebuia să depăşească 13 metri. Respectând aceste reguli a rezultat un cartier cu străzi şi trotuare largi şi vegetaţie bogată.
Un șir de clădiri monumente istorice
Pe Strada Washington, la numerele 9, 30 și 32 poți admira clădiri monumente istorice de categoria B. Vila de la numărul 9 a fost locuința marelui muzician și dirijor român, membru corespondent al Academiei Române, George Georgescu (1887-1964). Bun prieten cu George Enescu (1881-1955), sub influența lui Arthur Nikisch şi Richard Strauss, mari muzicieni ai vremii, George Georgescu a ales arta dirijatului. Schimbând violoncelul cu bagheta, în anul 1918 s-a aflat pentru prima oară la pupitrul Filarmonicii din Berlin. Cu un program ce a inclus „Simfonia Patetica”, de Ceaikovski, „Concertul pentru pian” al lui Edward Grieg şi poemul simfonic „Till Eulenspiegel”, de Richard Strauss, a înregistrat un succes remarcabil. Acesta a fost începutul unei cariere strălucite.
Imobilul în care a locuit în România a fost construit după planurile arhitectului Duiliu Marcu (1885-1966), același care a proiectat, pe lângă alte imobile celebre din București și din țară și Palatul Victoria, acum sediul Guvernului României și punct de reper pentru călătorul de pe strada Washington.
Topografic, strada are o anumită simetrie, în sensul că spre extremități se intersectează: la un capăt cu Strada Argentina și la celălalt cu Strada Brazilia completând astfel rezonanțele americane ale numelor arterelor din această zonă. Străzile Londra, Roma și Bruxelles, traversează și ele Strada Washington, contrabalansând astfel influențele transoceanice.
Stilistic imobilele păstrează specificul zonei, adoptând stilul neoromânesc, dar și pe cel neoclasic, justificând parcă denumirea străzii luată de la capitala Statelor Unite în care stilurile arhitecturale neoclasic, georgian, gotic și modern sunt reflectate în edificiile importante din Washington D.C.
Vila Doicescu
La numărul 7, găsim o bijuterie cu aer mediteranean. Vila a fost proiectată de arhitectul Octav Doicescu (1902-1981). Cunoscutul architect român a proiectat și Politehnica din București, clădirea Operei Române, făntânile Miorița de pe Șoseaua Kiseleff și Zodiac din Parcul Carol.
Un paralelipiped unitar și compact, imobilul are acoperiş blând cu pantă lină, sub 30 de grade și învelitoare din olane, volume evidențiate prin decroşuri, portice, bovindouri, terase sau balcoane, arcade şi bolţi de intersecţie. Grilajele metalice de la ferestre și țesătura balcanică – de sursă orientală – a lemnului utilizat la streşini, balustrade, obloane și console contribuie la nota eclectică generală a străzii.
Casa de pe Washington 7, cunoscută și sub numele de Vila Doicescu, a trecut de curând printr-o amplă restaurare. Specialiștii care au intervenit asupra imobilului au avut o misiune dificilă datorită valorii acestuia și a elementelor specifice epocii Doicescu. Cele mai mari provocări au intervenit în cazul remodelării interiorului, din cauza faptului că s-a impus o armonizare perfectă între arhitectura inițială și nevoile vieții de astăzi. Fațada vilei impresionează prin fenoreria decorativă care îmbogățește ferestrele, dar și prin balconul cu aer rustic.
În vila de la numărul 19 ”colț cu Strada Londra” a locuit, în ultima parte a vieții academicianul Mihai Ralea (1896-1964).
Trecând de vila de la numărul 19, pe care Washington o împarte cu Londra, strada își continuă parcursul umbros și elegant traversând Strada Bruxelles și luminoasa Stradă Brazilia. Și așa ajungem în intersecția cu aglomeratul Bulevad Dorobanți, care reprezintă o surprinzătoare „reîntoarcere” la agitația obișnuită a Capitalei României.
Varietatea este principala caracteristică a zonei din București în care turistul se poate plimba în voie prin toate marile orașe ale lumii. Străzile cu nume de capitală au dat naștere unui loc unic în care istoria arhitecturii românești se dezvăluie casă cu casă.
Ne întoarcem pe stradă pentru a ne continua călătoria noastră prin capitalele lumii din mijlocul Micului Paris și ajungem în Praga, stradă care și-a dat întâlnire în Piața Quito cu Paris și Varșovia.
Asemeni Străzii Paris, pe care v-am prezentat-o în prima noastră călătorie, Strada Praga străbate cocheta piațetă, unul din capete întâlnind Strada Atena, iar celălalt intersectează Strada Washington. De-a lungul străzii, în dreptul imobilului de la numărul 4, vilă cu un etaj și mansardă, monument istoric, Praga trece discret de Strada Belgrad.
Într-un astfel de peisaj, atât de complex, te poți lăsa furat de dorința de a „sări” dintr-un oraș în altul.
Semnătura arhitectului Mircea Enescu
Dar să ne întoarcem la Praga! Fără îndoială, vila de la numărul 2 nu are cum să treacă neobservată. Casa pare să contrasteze cu restul vilelor din zonă, fără însă ca unicitatea ei să fie deranjantă. Dimpotrivă! Imobilul de la numărul 2 este punctul central al acestei străzi atât de elegante.
Vila, încadrată în categoria monumentelor istorice, poartă semnătura arhitectului Mircea Enescu. Ceea ce o face specială este stilul pe care acesta l-a impus construcției, mergând foarte mult pe detalii de influență mediteraneană.
Spre deosebire de cele mai multe dintre imobilele pe care le întâlnim în această zonă a Bucureștiului, care au fost construite înainte de cel de-al Doilea Război Mondial, vila de la numărul 2 aparține epocii comuniste. „Este una din clădirile realizate după 1960, Mircea Enescu fiind arhitect activ în anii 1950-1980”, ne explică prof. Nicolae Lascu, de la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu”.
Aerul exotic și misterios al imobilului contrastează cu celelalte creații ale lui Mircea Enescu. Arhitectul a proiectat importante obiective industriale. Este cel care a impus linia generală a zonei industriale Militari. De asemenea, și-a pus semnătura pe Fabrica de Radiatoare și Băi Militari, a proiectat Facultatea de mecanică din Cluj-Napoca. Tot după planurile lui s-a dezvoltat Stațiunea Neptun și a fost construit Teatrul de Vară din Costinești. Mircea Enescu a fost implicat și în construirea unora dintre mai importante săli de sport din perioada comunistă. Este vorba despre cea din Deva, cea din Cluj-Napoca, cea din Pitești și cea din Iași.
Și totuși, în această vilă de pe Strada Praga se vede cel mai frumos semnătura arhitectului Mircea Enescu.
Spre deosebire de alte străzi, Praga nu este atât de bogată în „vile cu semnătură”. Undeva pe la jumătate, la numărul 11, tronează maiestuasă o altă vilă monument istoric, impozantă, de culoare albă, cu un etaj și mansardă. Imobilul conferă locului eleganță și stil.
Zonă în care au locuit cei mai influenți oameni ai epocii comuniste
De fapt, eleganța și stilul sunt dominantele întregii zone despre care profesorul Nicolae Lascu ne spune că „este una din cele mai luxoase zone rezidenţiale a Bucureştiului, având clădiri de o mare varietate a arhitecturii, multe dintre acestea fiind proiectate de cei mai importanţi arhitecţi ai noştri. Un număr de clădiri sunt clasate pe Lista Moumentelor Istorice”.
Când mergi pe aceste străduțe dominate de vile cochete, nu poți să nu te întrebi cum de au scăpat de buldozerele comuniste care au „ras” cartiere întregi din Capitală pentru a face loc blocurilor comuniste. Răspunsul ne este oferit tot de profesorul Lascu. El amintește faptul că „zona a fost considerată zonă rezidenţială cu grad ridicat de confort (zonă de vile), prin mărimea terenurilor (a parcelelor), prin dimensiunile vilelor şi, fără îndoială, prin proprietarii mai vechi sau mai noi (de după 1950), unii foarte influenţi, care au făcut în aşa fel încât întreaga zonă să nu fie afectată de transformări importante. Din câte ştiu niciun arhitect şef al Bucureștiului şi niciun plan de urbanism nu au avut în vedere altceva decât menţinerea standardului ridicat de locuire”.
Dorința de a descoperi și mai mult din această bogăție arhitectonică din zonă ne îndeamnă să ne întoarcem în Piața Quito. Și, astfel, mai pornim într-o scurtă călătorie. De data aceasta spre Varșovia.
Ascunse după arbori uriași, vilele de pe Strada Varșovia combină elemente de sorginte neoclasică sau mediteraneană: ferestre arcuite, balcoane cu feronerie dantelată, decorațiuni de zidărie cu motive florale. Aceste elemente le găsim fie toate pe un singur imobil, de exemplu vila de la numărul 7, fie distribuite pe fiecare dintre imobilele de pe stradă completând nota de mister și de exotic a străzii vecine Praga.
Ne mutăm în Madrid
Pe Strada Madrid vom intra imediat ce vom lăsa în urmă Strada Brazilia, cu vilele ei de culoarea nisipului și cu smochini în porți.
Sonoritatea latină a numelui te poate face să te gândești că vei păși într-un colț luxuriant, exotic. Strada Madrid nu are nici atât de multă vegetație pe cât te-ai aștepta și nu are nici construcții exotice care să te poarte cu imaginarul prin alte colțuri ale lumii. Are în schimb case robuste, dominante fiind construcțiile cu parter și un nivel (eventual mansardat), care par mult mai înalte comparativ cu imobilele de pe alte străzi din zonă.
Strada vegheată de blocurile din Dorobanți
Strada se deschide pe Bulevardul Dorobanți, blocurile sale stabilind o limită, poate cam brutală, între atmosfera caldă de mijloc de secol al XX-lea și promisiunea agitației de neoprit care a marcat finalul acestui secol și începutul secolului al XXI-lea.
Prof. Nicolae Lascu, de la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu”, ne spune că zona în care străzile poartă nume de capitale este rezultatul alăturării coerente din punct de vedere urbanistic a unor parcelări, de mai mare sau mai mică întindere (cu mai multe sau mai puţine terenuri/parcele construite). „Prima a fost aprobată de primărie în 1912, ultima în 1935. „Stilurile” clădirilor – cea mai mare parte locuinţe – s-au înscris în curentele arhitecturale dominante ale perioadei, ţinând cont, bineînţeles, de momentul în care au fost proiectate şi realizate dar şi de gusturile sau preferinţele proprietarului”, punctează expertul.
În funcție de perioada în care s-au realizat construcțiile putem stabili, foarte schematic, stilurile din zonă.
„Arhitectura eclectică prezentă în această zonă a Bucureştiului este una cu influenţe franceze, prin preluarea, interpretarea şi adaptarea unor modele de locuinţe din Franţa acelor vremuri, în timp ce arhitectura neoromânească şi-a căutat sursele în arhitectura veche cultă şi cea din mediul rural, adaptate unor clădiri cu caracter urban modern. Până la Primul Război Mondial, cele mai multe clădiri sunt de factură eclectică şi neoromânească. După 1920, arhitectura eclectică aproape dispare, arhitectura neoromânească este prezentă în continuare, până spre mijlocul anilor 1930, dar marea majoritate a clădirilor perioadei interbelice se înscriu în arhitectura Art deco şi cea modernă. În fine, în a doua jumătate a anilor 1930 apar şi pe aceste străzi clădiri care au o arhitectură de factură mediteraneană (cu reflexe veneţiene, de exemplu)”, explică profesorul Lascu.
Strada Madrid aproape că se supune vilei de la numărul 4. Clădirea este construită în stil neoromânesc, fiind robustă ca o cetate. Cu un balcon cu detalii din lemn inspirate de cerdacurile caselor de la țară și cula caracteristică acestor locuințe, vila contrastează aproape violent cu blocul de locuințe care o apără parcă, de lumea agitată din bulevard.
Și cum liniștea caldă a acestui cartier de vile aproape că ne transformă în niște prizonieri ce nu se pot rupe de acest loc din București, ne putem muta și pe Strada Stockholm, o acoladă a Străzii Madrid. Dar până atunci să descoperim și alte lumi…
Un muzeu al stilurilor arhitectonice
Pentru pasionații de arhitectură, dar și pentru turistul care vrea să descopere bucuria de a vizita partea istorică a Bucureștiului, zona dominată de străzile cu nume de capitală reprezintă un adevărat muzeu în aer liber în care intrarea se poate face din orice oraș al lumii.
Arhitectul Dan Baciu spune că, în peisajul arhitecturii din România, această zonă este una cu totul specială. „Este una dintre zonele cel mai bine structurate din punct de vedere urbanistic și arhitectural, specifică perioadei interbelice. Bogăția de stiluri are ca și motivație faptul că regulamentele de urbanism nu impuneau rezolvări stilistice. Nu o fac nici acum, excepție fac zonele protejate. Cred, totuși, că pentru păstrarea în bune condiții a acestor bijuterii arhitectonice trebuie elaborate regulamente de urbanism cât mai complete și coerente pentru zone protejate; detaliate până la nivel de adresă poștală. Implicarea Ministerului Culturii, prin comisia de specialitate, și a INP, prin întocmirea fișelor cu obligațiile de folosință a construcțiilor monument istoric, este o altă măsură care se impune”, menționează arhitectul.
Să vizităm împreună… Tirana
Capitalele din mijlocul Micului Paris ne-au dat posibilitatea de a „călători” în lumi diferite și de a descoperi unicitatea unor străzi pe care doar Bucureștiul le are. Ferite de tumultul orașului, aceste locuri bogate în clădiri spectaculoase ne „obligă”, pe măsură ce le parcurgem, să nu ne oprim din explorare. Deși au fost „botezate” după metropole aflate în diferite colțuri ale lumii, străzile cu nume de capitală formează o uniune extraordinară în care Londra te împinge să vezi Parisul, Parisul te trimite spre Madrid, Madridul spre Praga…
Și cum nu ne putem opri din această călătorie până când nu parcurgem și ultima străduță, vă invităm să vizităm împreună Tirana.
Cochetă, luminoasă, Strada Tirana taie radial arcele de cerc descrise de Strada Modrogan și Aleea Alexandru – ale căror capete se deschid pe Bulevardul Aviatorilor cu perspectivă spre Monumentul Eroilor Aerului – și continuă până întâlnește Strada Paris. Culorile toamnei încă decid jocul de lumini de-a lungul trotuarului generos și al carosabilului, așa că este un moment ideal de hoinăreală.
Și vom începe explorarea noastră cu imobilul de la numărul 1.
Semeață, albă, vila de la numărul 1 ni se oferă privirii cu o aroganță născută din conștientizarea frumuseții sale.
Catalogată drept monument istoric, vila a fost construită în perioada interbelică, în stil neoromânesc, cu o volumetrie simplă care amintește călătorului, așa cum o face și numele străzii, că acest colț de oraș se află la poarta Balcanilor. Arcade din zidărie dantelată cu motive florale încadrează ferestrele și ușa de la intrare. Arcadele simple continuă colonadele foișorului în timp ce aceleași motive florale sunt reluate în detaliile care decorează pridvorul și scara exterioară principală.
Frumusețea acestei case este completată de stâlpii din lemn pe care îi observăm în pridvor și care amintesc de casele țărănești, dar și de unele conace boierești de prin satele de deal și de munte.
Toate aceste elemente ne arată că avem în față o construcție realizată în stil neoromânesc.
Oaza de liniște din mijlocul unui oraș tumultos
Restul vilelor, care se oferă privitorului ce străbate Strada Tirana, formează un mix de stiluri: modernist, art deco și neoromânesc. De altfel, aceasta este specificitatea locului în care case unice se înșiră, de-o parte și de alta a străzii, sub liniștea unor arbori venerabili, martori ai unor istorii trecute.
Atmosfera care învăluie Strada Tirana este una calmă, iar dominantă este pacea rezultată din această rupere de tumultul specific unui oraș așa de mare cum este Bucureștiul.
Odată ajuns aici te rupi de restul Bucureștiului și scapi de zgomotul și agitația din centrul Capitalei.
Multe dintre casele de pe Strada Tirana „ascund” sedii de firme, care par că în mod intenționat au vrut să fugă de locurile „la modă” în care-i găsim pe corporatiști.
Pe Strada Tirana trecătorii sunt rari, chiar și la orele de vârf, iar automobilele sunt la fel de rare. În jurul prânzului, doar școlari cu bunici și câte un stăpân care-și plimbă câinele mai tulbură frunzele căzute alene pe caldarâm.
Chiar și persoanele care frecventează restaurantele din zonă (atât pe cele de pe Strada Tirana, cât și pe cele de pe strada vecină, Paris) respectă această atmosferă și își lasă automobilele în parcările largi din capătul străzii și vin agale, ca într-o plimbare.
E uimitor cum, la doar câțiva pași de inima Bucureștiului, găsești oameni care, preț de câteva ore, poate, refuză să se mai grăbească…
Mergând mai departe pe Tirana, hipnotizați de liniștea care domină locul, ajungem și pe misterioasa Stradă Modrogan. Aici vegetația pare să iasă victorioasă din permanentul război cu betonul, război, ale cărui efecte le vedem peste tot în București.
În punctul în care Tirana se întâlnește cu Strada Modrogan, la numărul 6, se află o altă vilă monument istoric. Și acest imobil a fost construit tot la început de secol XX și tot în stil neoromânesc.
Este interesant cum foișoarele celor două clădiri impresionante (cea de la numărul 1 și cea de la numărul 6) veghează Strada Tirana. O fac asemeni turnurilor de observație ale cetăților țărănești din vechime, ridicate strategic pe dealurile Munteniei, ca pavăză împotriva năvălitorilor.
Acum, aceste foișoare dau impresia că rolul lor este acela de a opri la marginile străzii goana nebună a orașului, care, astfel, se topește în acest cartier. Și în acest mod timpul, într-un mod aproape miraculos, redevine prietenos cu oamenii.
A venit vremea să poposim și în Stockholm
Atunci când v-am arătat Strada Madrid, v-am promis că ne vom opri și în Stockholm. Ei bine, a venit timpul să descoperim și această stradă cu nume de capitală aflată chiar în inima Bucureștiului.
O acoladă a Străzii Madrid, Stockholm se integrează perfect în liniștea caldă a acestui cartier de vile care ne conduce prin toate marile orașe ale lumii.
Vilele care îmbracă zona sunt mult mai expuse comparativ cu cele de pe alte străzi. Pe Stockholm, arborii uriași nu mai ascund construcțiile, ci le pun în valoare oferindu-le posibilitatea de a se arăta mai bine privitorului.
Deși numele străzii vine dintr-o cu totul altă parte a lumii, mai puțin solară, dar nu mai puțin îndrăgostită de soare, în București, păstrează atmosfera calmă specifică acestui colț de oraș.
Arhitectura specifică perioadei interbelice
O notă subtropicală o conferă imobilul de la numărul 17, operă a arhitectului George Damian. Vila cu elemente pitoresc-mediteraneene în doze temperate, folosite cu succes în Capitală în construcțiile realizate după anul 1930, se dezvăluie în toată splendoarea sa în fața privitorului.
De altfel, acest stil architectonic cu puternice influențe mediteraneene este cel care aduce un plus valoros peisajului bucureștean din perioada interbelică.
George Damian este unul dintre arhitecții epocii care a pendulat între mai multe stiluri. Opera sa include imobile încadrate cu ușurință în zona art-deco, dar și într-un stil cu puternice tușe clasice. De asemenea, printre construcțiile pe care le-a proiectat apar și multe vile de tip mediteraneean.
Versatilitatea arhitectului a fost necesară, având în vedere perioada în care a activat. Să nu uităm că multe dintre casele construite atunci poartă amprenta arhitecților care le-au proiectat, dar în același timp respectă și dorințele beneficiarilor. Cei care dictau erau, până la urmă, chiar cei care comandau construcția respectivă.
Casa de la numărul 17 are fațada expusă direct în stradă. Construcția cu mai multe etaje dezvăluie privitorului o bogăție ornamentală specifică stilului mediteraneean. Intrarea în casă se face prin lateral, ușa fiind ascunsă într-o curte mică.
Cea care captează atenția este fațada externă, acolo unde observăm ferestre cu tăieturi abrupte, ferestre decorate cu motive menite să îndulcească asprimea zidăriei. Farmecul acestei vile „stil bloc” vine tocmai din această bogăție ornamentală pe care o regăsim pe fațada de la stradă.
O altă latură interesantă a acestei construcții, o constituie metoda ingenioasă a proiectantului în ceea ce privește spațiul pe care se întinde imobilul. Deși vila are o amprentă destul de îngustă la sol, spațiul disponibil locatarilor este unul generos datorită faptului că lucrarea a fost realizată mult „pe înalt”.
Casa de pe Stockholm începe deja să facă trimitere către ceea ce va urma în arhitectura Bucureștiului, către acele blocuri vilă care încep să apară în Capitală. După cum se observă, deja se caută soluții pentru ca Bucureștiul să poată adăposti, în spațiul de care dispune, numărul tot mai mare de locuitori care aleg să se mute în orașul cel mai important al țării.
Multe dintre casele pe care George Damian le-a proiectat între anii 1930-1948 respectă acest tipar al construcțiilor „pe înalt” care aveau, în cele mai multe cazuri, mai multe apartamente pe etaj. Deși discutăm despre un singur imobil, în el pot locui mai multe familii. Iar acest lucru chiar s-a întâmplat după venirea comuniștilor.
La nota exotică a Străzii Stockholm contribuie și imobilele de la numerele 12 și 14. Albe, luminoase, ele aduc razele soarelui la nivelul asfaltului, aceste clădiri fiind mărturie a modului în care se construia în epocă.
Spre deosebire de alte străzi cu nume de capitală, Stockholm are o întindere foarte mică, dar puținele vile pe care le descoperim aici vin să anticipeze ceea ce va urma să se întâmple în București după 1948.
Prof. Nicolae Lascu, de la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu”, ne explică faptul că „zona formată din străzi cu nume de capitală face parte din zonele construite protejate ale municipiului, cu reglementări orientate spre păstrarea caracterului zonei şi a arhitecturii clădirilor. Dar, fără îndoială, un rol foarte important în păstrarea valorii foarte ridicate a clădirilor îl au proprietarii, în privinţa întreţinerii curente, a micilor reparaţii necesare şi a restaurării prin intermediul speciliştilor atestaţi de Ministerul Culturii”.
Lăsăm în urmă Strada Stockholm și ne îndreptăm către alte capitale ale lumii…
Suntem pe Rabat, Strada Rabat
Cartierul plin cu străzi cu nume de capitale este locul din București care ne-a permis să explorăm un adevărat univers al frumosului, o lume fascinantă în care am învățat rând pe rând să identificăm stilurile arhitectonice ale secolului trecut. Suntem pe Rabat, Strada Rabat.
Tangentă la arcul de cerc descris de Aleea Alexandru, Strada Rabat intersectează străzile Ermil Pangrati și Emil Zola, până întâlnește Strada Atena. Și amândouă se topesc în Strada Ankara, delimitând astfel cochetul părculeț „Khalil Gibran”.
Fascinanta poveste a vilei de la numărul 1
Ne pornim călătoria din Bulevardul Aviatorilor, cu trotuarele sale generoase. Și din câțiva pași pe misterioasa Aleea Alexandru, cu vile monument istoric bine ascunse sub coronamentul bogat, ajungem, parcă dintr-o dată, în fața unei vile îmbrăcată în cărămidă aparentă roșie. Este unul dintre acele imobile din București pe lângă care trecem fără să bănuim poveștile din spatele zidurilor.
Iar aici, pe Strada Rabat, la numărul 1, la răscruce cu Strada Ermil Pangrati ajungem la o întâlnire …. de povești. Atât proprietarul, cât și arhitectul sunt două personalități care au marcat evoluția istorică a României.
În această casă impozantă, ce ni se arată în toată splendoarea ei, și-au pus sufletul propietarul, inginerul Constantin Bușilă, și arhitectul Duiliu Marcu.
Dacă privești cu atenție, o să descoperi că toate casele au puterea de a-ți spune povești. Iar vila de la numărul 1 are o istorie fascinantă.
Imobilul există astăzi datorită dorinței inginerului Constantin Bușilă (1877-1950). Una dintre personalitățile de marcă ale Universității Politehnica din București, Constantin Bușilă a ghidat, pe parcursul a 40 de ani, pașii studenților săi într-un domeniu de pionierat în epocă: electricitatea. Prin munca sa, a contribuit fundamental la crearea sistemului energetic românesc.
Constantin Bușilă este una dintre personalitățile învățământului tehnic de la noi din țară. Prorector al Universității Politehnica din București, decan al Facultății de Electromecanică, inginerul a fost ales, începând cu anul 1937, membru al Academiei de Științe din România. El are o contribuție majoră la dezvoltarea industriei românești și a școlii care formează ingineri pentru această industrie.
Chiar dacă nu a fost politician prin vocație, Constantin Bușilă va ocupa, între anii 1941-1943, funcția de ministru al Lucrărilor Publice și Comunicațiilor, în Guvernul Antonescu. Pentru regimul venit ulterior nu a contat faptul că s-a delimitat de activitatea politică și că a încercat gestionarea Ministerului Lucrărilor Publice de o manieră exclusiv profesională, iar în toamna anului 1944 este ordonată arestarea sa. Astfel, fiul căpitanului Dimitrie Bușilă – erou al Armatei Române căzut pe câmpul de luptă în august 1877, în Războiul pentru Independența României – devine, la rândul lui, o jertfă….
Dar să ne întoarcem la vila de pe Strada Rabat. Casa poartă semnătura arhitectului Duiliu Marcu. Imobilul a fost ridicat în perioada anilor 1932-1933 și respectă stilul caracteristic arhitectului, dar în același timp reliefează dorințele celui pentru care a fost construită.
Cu proporții echilibrate și elemente decorative simple (ancadramente de piatră, în registrul superior o friză realizată prin jocul cărămizilor aparente, ferestre orientate pe orizontală și dispuse pe lungime, feronerie Art Deco), imobilul valorifică un spațiu puțin generos ca suprafață.
Nu este singura construcție din această zonă a Bucureștiului semnată de Duiliu Marcu. Am mai întâlnit creații ale arhitectului și pe alte străzi. De exemplu, pe Strada Washington, numărul 9 (Casa George Georgescu). De asemenea, am avut ocazia de a admira Palatul Victoria.
Așa cum chiar el declara, în anul 1960 pentru Revista Arhitectura, scoasă de Editura Tehnică, Duiliu Marcu a fost permanent preocupat să găsească soluții originale românești. Arhitectul a luat din arhitectura clasică „numai claritatea, simplitatea, ponderea, euritmia, proporțiile, meticulozitatea studiilor de detaliu”. Iar vila roșie de la începutul Străzii Rabat ilustrează cel mai bine acest crez.
Vila de la numărul 1 este punctul în care se întretaie poveștile a doi academicieni, oameni uriași, creatori de școală în domeniile lor: energetica și arhitectura.
Și povestea continuă
Mergem mai departe, iar la numărul 5 un alt imobil monument istoric, construit în stil neoclasic, ne iese în cale. Casa se învecinează, la numărul 7, cu o altă vilă monument istoric, cu inserții de lemn în stil neoromânesc. Ambele imobile sunt astăzi sedii de ambasade.
Puțin mai departe, la numărul 16, bine ascunsă de vegetația rustică, este o vilă în stil neoromânesc cu foișorul specific, învecinată cu un alt imobil monument istoric aflat la numerele 18-20, în stil neoclasic.
Revenim pe partea cu numere fără soț, la numărul 19, un alt monument istoric, construit în stil neoromânesc, după planurile arhitectului Cristofi Cerchez. Este vila ”Sofia și Eliza Candiano – Popescu”. O altă casă cu poveste….
Proiectată inițial ca un duplex, pe teren, descoperim astăzi doar jumătate de casă. Important este că imobilul nu și-a pierdut eleganța.
Vila a fost construită în perioada 1912-1913. A fost cunoscută în epocă sub denumirea de „frumoasa bucureșteană”. Locuința era destinată soției și fiicei generalului Alexandru Candiano-Popescu (1841-1901).
Mergând doar pe una dintre străzile cu nume de capitală am avut ocazia să descoperim o mulțime de povești despre Bucureștiul secolului trecut. Așa că vă invit să ne continuăm călătoria și să ne întâlnim în altă capitală.
Și pe Strada Belgrad avem întâlnire cu… istoria
La început de decembrie în București, când încă „Începe toamna cețurile-n zori”, iar străzile orașului par că „Toate se-ntorc de-acum spre miezul lor” s-ar putea spune că vremea turistului hoinar a rămas mult în urmă sau că se impune o reprogramare pentru un sezon viitor.
Cu toate acestea…, plecăm din Piața Quito și ajungem pe Strada Praga, pe la mijloc, în fața clădirii monument istoric – vila albă, superbă de la numărul 11 despre care am vorbit la vremea ei. Aici se formează intersecția cu Strada Belgrad. Mica stradă face legătura cu Strada Londra, fiind paralelă cu Strada Varșovia și Strada Washington. Și astfel completăm un colț al caroiajului de străzi cu nume de țări și capitale al „parcelării Filipescu”.
Dar înainte de a vorbi despre vilele încadrate în categoria monumentelor istorice pe care le întâlnim și aici și care stau mărturie ale epocii de început de secol XX, o epocă de înflorire ecomomică în care oamenii construiau frumos fără amenințarea urgiei evenimentelor care au urmat: Al Doilea Război Mondial și perioada comunistă, vom asculta poveștile pe care casele de aici ni le spun rând pe rând.
Și nu întâmplător am adus vorba de perioada regimului comunist, perioadă în care acest cartier a scăpat aparent miraculos de spectrul sistematizării abătut asupra orașului în perioada anilor ’80.
Pe Strada Belgrad, la numărul 5, găsim o placă memorială care ne indică faptul că pe locul respectiv a existat un imobil în care a locuit și a creat timp de treizeci de ani, în perioada anilor 1968-1995, poetul Ioan Alexandru (1941-1996).
Este important ca toate generațiile de astăzi și cele care vor veni să afle că poetul, eseistul, profesorul universitar, Ioan Alexandru a menținut trează conștiința creștin – ortodoxă a românilor într-un regim care a valorizat ateismul. Mai mult, el a fost în primele rânduri ale evenimentelor din decembrie 1989, evenimente care au marcat finalul acestei perioade.
Activitatea lui a fost apreciată de americani care, în data de 31 august 1993 au arborat pe clădirea Congresului Statelor Unite ale Americii, în cinstea României, drapelul „Old Glory”, drapel pe care apoi l-a primit poetul Ioan Alexandru, în semn de recunoștință pentru curajul, rezistența și mărturia creștină manifestate în întreaga sa activitate.
„Cu măsura dragostei față de propriul meu popor voi fi măsurat, prețuit sau uitat de către cei ce vor veni”, a mărturisit poetul, iar urmașii nu l-au uitat: placa memorială montată vizibil ne amintește de el, după cum anotimpul și vegetația ne trimit către versurile care îi aparțin, din care am citat la începutul plimbării noastre pe Strada Belgrad.
În prezent, pe locul casei sale se înalță un imobil elegant, luminos, modern și sobru, în tonul arhitectonic al străzii.
Stilurile neoclasic și neoromânesc dau unitate și caracter imobilelor de pe Strada Belgrad
O luăm la pas pe Strada Belgrad și astfel descoperim că, pe partea cu numere cu soț, se înșiră, ca perlele, un șirag de imobile clasificate monument istoric. Intră în acestă categorie casele de la numerele 4, 8, 10-12, și 14.
Un mix de stiluri neoclasic și neoromânesc se devoalează parțial după perdeaua deasă de arbori pe care apropierea iernii bucureștene nu i-a convins să renunțe definitiv la frunziș și conferă străzii un aer misterios și romantic.
Robustă, sobră, maiestoasă, cu ornamente de zidărie dantelată la încadramentele ferestrelor și balconul cu detalii de sorginte neoclasică, vila de la numărul 14 constituie un preambul al imobilelor de pe Strada Londra.
Vilele surori de la numerele 10-12, construite în același stil neoromânesc, ca și cea de la numărul 8, aduc atmosfera specifică de cetate țărănească.
Toate imobilele de pe stradă, fie că sunt clasificate în categoria monumentelor istorice, fie că nu, fie că au același număr de etaje sau nu, se încadrează în același regim de înălțime specific zonei, iar această caracteristică dă unitate atât Străzii Belgrad, cât și întregului cartier.
Ne îndreptăm spre Roma
Pentru a ajunge pe Strada Roma vom porni din Piața Charles de Gaulle, un spațiu generos, un imens sens giratoriu la răscrucea unor mari bulevarde. Ne vom plimba pe Calea Dorobanți, una dintre zonele exclusiviste ale Capitalei, cu trotuare spațioase și sensuri rutiere separate de o generoasă „bandă verde”. Astfel vom avea ocazia de a admira clădirile elegante din zonă, multe dintre ele fiind încadrate în categoria monumentelor istorice. Vom învinge tentația de a intra în magazinele cu vitrine fabuloase sau de a ne delecta cu o băutură caldă la una dintre multele cafenele de pe Calea Dorobanți și vom merge spre Roma.
În drumul nostru, vom avea ocazia ca, vis a vis de sediul Televiziunii Române, să admirăm o operă semnată de sculptorul Mihai Buculei: statuia lui Simon Bolivar.
De la Televiziunea Română, vom ajunge imediat în Piața Dorobanți, acolo unde, într-un semicerc se deschide în fața turistului un parc dedicat sculptorului Constantin Brâncuși.
Radial, de la acest părculeț, se desprind străzile Andrei Mureșanu, Sofia, Paris și… Roma.
Strada Roma are un capăt în Piața Dorobanți, intersectează străzile Haga, Washington, Berna, Oslo și Tokio, iar un alt capăt întâlnește Bulevardul Iancu de Hunedoara, într-un punct de intersecție în care ajunge și Strada Căderea Bastiliei. De altfel, Strada Căderea Bastiliei continuă, până în Piața Romană, linia desenată de Strada Roma. În acest mod se face legătura între două repere importante ale orașului.
Dar să ne oprim pe Strada Roma, un loc ce pare rupt dintr-o lume misterioasă și plină de romantism. În ciuda iernii care a dezbrăcat copacii de frunzișul des, Strada Roma ne încântă prin imobilele sale, multe dintre ele monumente istorice. Casele de aici au curți cochete, înnobilate cu vegetație abundentă și cu arbori înalți care, pe timpul verii, își împletesc coronamentul formând un fel de acoperiș.
Îi descoperim pe Horia Creangă, Tiberiu Niga și Ion D. Berindey
De cum pășim pe Strada Roma, din Piața Dorobanți, avem ocazia ca la numărul 63 să descoperim un imobil robust cu trei etaje, construit prin anii 1935-1936. Impresionanta clădire este cunoscută sub numele „Imobilul Nedioglu” și a fost construită după planurile arhitectului Horia Creangă.
Descoperind această construcție, putem vedea „pe viu” stilul unuia dintre marii arhitecți ai României. Horia Creangă este considerat promotorul modernismului în arhitectura românească. Creator de școală, Creangă propune un modernism echilibrat care valorifică și adapteză soluțiile tradiționale din arhitectură, considerând că formele simple, pe care le utilizează la construcțiile sale, se regăsesc și în vechea artă populară românească.
Peste stradă de acest imobil, se găsește clădirea unei școli, iar gardul separator al curții și cel al terenului de sport acoperă o bună distanță pe partea cu numere cu soț.
La numărul 48, imobilul, tot monument istoric, este în reconstrucție. În mod sigur, la vară, vom putea admira aici o cochetă casă cu elemete art – deco.
Nota de mister care domină Roma este întărită atât de mixul arhitectornic (preponderent neoromânesc alternat cu cel neoclasic și mediteranean), cât și de ramificațiile străzii. Astfel, în dreptul numerelor 41, 43-45 și 47, clădirile neoromânești formează mici intrânduri, ca niște piațete, pentru a permite accesul la alte case cu numere dublate. De asemenea, mergând în continuare pe Roma, în dreptul numărului 17, descoperim Intrarea Roma, o straduță cu câteva clădiri în stil mediteranean.
Roma este o stradă bogată în imobile care poartă semnătura unor arhitecți cunoscuți, iar o plimbare prin acestă zonă reprezintă un adevărat privilegiu pentru turistul pasionat de acest domeniu.
Astfel, la numărul 35 admirăm o frumoasă vilă luminoasă, în stil neoromânesc, cu ferestre încadrate cu arce de zidărie dantelată. Imobilul a fost realizat de arhitectul Tiberiu Niga, un alt reprezentant de frunte al arhitecturii moderniste, autorul, printre altele, al ansamblului rezidențial din Piața Palatului. Și această vilă, ca și vecina ei de la numărul 37 sunt încadrate în categoria monumentelor istorice. Tot în categoria monumentelor istorice sunt încadrate imobilele de la numerele 28, 22, 20, 15, 14, 7.
La numărul 14, tronează o vilă neoromânească care a fost construită în anul 1923 de arhitectul Ion D. Berindey.
Numele acestui cunoscut arhitect este legat și de Palatul Gheorghe Grigore Cantacuzino (astăzi, Muzeul George Enescu) situat pe Calea Victoriei, Casa George G. Assan (astăzi, Casa Oamenilor de Ştiinţă) din Piaţa Lahovary.
Imobilul de la numărul 7 este unul arhicunoscut bucureștenilor, pentru că aici a fost cândva sediul Fiscului de sector. Clădirea încă mai poartă urmele acestei destinații pe frontispiciu.
Spre Atena…Strada Atena
Dar să lăsăm în urmă Roma și să pornim în căutarea unei alte străzi de poveste cu nume de capitală.
Cotind pe Aleea Alexandru, lăsând într-o parte sediul Ministerului Afacerilor Externe, ne îndreptăm pașii spre Atena… Strada Atena.
Aici privitorii pot admira mix-ul de stiluri arhitectonice: mediteranean, neoromânesc sau neoclasic de pe strada care poartă numele capitalei elene.
Aproape la fiecare pas descoperim imobile monument istoric: la numerele 2, 2Bis, 3, 4, 6, 8, 12, 16, 18, 22, 24, 26. Fiecare casă are stilul său unic. Iar curțile care adăpostesc vilele cochete abundă în vegetație de talie mică, fiind străjuite de garduri scunde care permit luminii să se reflecte pe fațadele deschise la culoare și să dea naștere unei atmosfere oarecum asemănătoare celei de pe străzile orașului al cărui nume îl poartă.
Toate aceste case ne spun poveștile pe care le adăpostesc între ziduri și ne îndeamnă să le admirăm frumusețea.
În drumul nostru ne vom opri mai întâi la numerele 4 și 6, unde se află imobilele cunoscute drept „Vilele fraților Ionescu”. Casele au fost ridicate după planurile arhitectului Cristofi Cerchez, la cererea celor doi frați Ionescu.
Personalitatea puternică a proprietarilor a dat naștere unor construcții cu stiluri asemănătoare și totuși diferite. Vila de la numărul 4 este una care amintește de dulcele stil moldovenesc, în timp ce imobilul de la numărul 6 poartă amprenta stilului muntenesc.
E drept că, în timp, imobilele au suferit modificări semnificative, dar mai păstrează și astăzi multe elemente originale. De exemplu „arcul eliptic” care încadrează ușa de la intrare sau ferestrele, element de inspirație folclorică, îl putem admira și acum.
Cristofi Cerchez este unul dintre arhitecții reprezentativi pentru stilul neoromânesc, dar, în creațiile sale a cochetat și cu alte stiluri: eclectic francez sau modernist cubist. Chiar dacă multe dintre imobilele realizate de el, răspândite prin toată țara, nu-și mai păstrează grandoarea inițială, operele realizate de Cristofi Cerchez sunt adevărate lecții pentru tinerii care îmbrățișează această profesie. Prin moștenirea pe care ne-a lăsat-o, Cristofi Cerchez rămâne un clasic al arhitecturii românești, cu influență majoră în munca profesioniștilor care îi admiră creația.
Se văd amprentele creatorilor
Ne continuăm plimbarea pe Strada Atena și descoperim alte clădiri impresionante. În anii 1933, 1936 și 1938 au fost ridicate vilele de la numerele 7A,7 (Vila E. și F. Moldoveanu), respectiv de la numărul 8. Planurile celor trei imobile poartă semnătura arhitectului Ion Boceanu. Este foarte interesant ca, pe o singură stradă, să descoperi trei case realizate de același arhitect. În acest mod ai ocazia de a descoperi stilul acestuia, dar și influențele pe care proprietarii caselor respective le-au avut asupra construcțiilor.
Dacă vilele de la 7A și 7 sunt realizate într-un stil modern/cubist, casa de pe Strada Atena numărul 8 (colț cu Strada Praga), monument istoric, este construită în stil mediteranean. Constatăm astfel că arhitectul Ion Boceanu a avut o disponibilitate ridicată pentru varietate.
Puțin mai departe, la numărul 22, avem ocazia să vedem un alt imobil ce exemplifică foarte bine stilul mediteranean. În acest caz este vorba despre o casă semnată de arhitectul Gheorghe Simotta. Imobilul are o istorie foarte grea, în 1944 fiind bombardat. A fost refăcut ulterior, iar cei care au contribuit la reconstrucția sa au păstrat stilul inițial. Astăzi casa se înalță semeață, contribuind împreună cu celelalte imobile surori la nota exotică a străzii.
Putem spune despre Strada Atena că este un adevărat muzeu în aer liber în care sunt expuse operele multor arhitecți români. De exemplu, Gheorghe Simotta, cunoscut ca fiind autorul Palatului Patriarhal din București, și-a pus amprenta și pe casele de la numerele 18 și 20. Deși se declară adeptul stilului neoromânesc – stil utilizat la Palatul Patriarhal , vilele realizate de arhitectul român pe Strada Atena, cea de la numărul 18 în anul 1827, iar cea de la numărul 20 în anul 1933, reflectă „esența solară” a muncii sale. Marca Simotta se vede foarte bine la aceste imobile. Astfel, deasupra ultimului nivel cu ferestre orizontale, se evidențiază cornișa puternic ieșită în consolă. Din combinațiile pe care arhitectul le-a realizat a rezultat un amestec hibrid de ferestre orizontale moderniste cu ferestrele polifore. De asemenea, se observă cum șpaleţii de zidărie, care împart bandoul ferestrei, sunt dublați de colonete cu capiteluri ornamentale sau stilizate.
Toate aceste detalii conferă caselor o notă subtil mediteraneană, în tonul străzii și în stilul multora dintre creațiile sale dintr-o perioadă prolifică pentru arhitectura românească: perioada interbelică.
Spre Oslo
Frigul de afară nu ne împiedică să descoperim noi locuri fascinante din București. Suntem pe Bulevardul Iancu de Hunedoara, una dintre arterele intens circulate din oraș, care mărginește latura sudică a caroiajului format din străzile cu nume de capitale.
Bulevardul pornește din Calea Victoriei și deschide drumul spre puncte de mare interes din București: Calea Victoriei, Calea Dorobanților, Piața Obor.
Harta noastră conduce însă spre o zonă liniștită din oraș. Astfel că, imediat ce depășim sectorul Pieței Victoriei, pe Bulevardul Iancu de Hunedoara, pe partea stângă, pornim pe Strada Londra.
În plimbările lungi prin cartierul în care străzile poartă nume de capitale sau de țări, am descoperit că Roma și Londra formează un fel de „scară” care se sprijină pe acest bulevard, iar „treptele” sunt reprezentate de alte străzi paralele: Tokio, Oslo, Berna și, un pic mai departe, Washington și Haga.
Destinația noastră este Strada Oslo, o alee umbroasă unde partea stângă este formată din „curțile-parc” ale imobilului care găzduiește Trezoreria Sectorului 1 (clădire localizată pe Strada Londra) și ale vilei de pe Strada Roma numărul 7, în care cândva era sediul Administrației Financiare a Sectorului 1.
Capătul Străzii Oslo dinspre Roma ajunge la o vilă pe care cunoscutul arhitect Ion D. Berindey a proiectat-o pentru mama sa, Ana Berindey. Este vorba despre imobilul de pe Strada Roma numărul 14.
Robustețe, sobrietate, eleganță
Despre aceste „curți – parc” putem spune că sunt „tolerate” pe Oslo, casele din mijlocul lor având adresa poștală pe două străzi din vecinătate: Roma și Londra.
Totuși, Oslo are personalitatea sa. Caracterul acestei străzi este dat de clădirile pe care le descoperim pe partea cu numere cu soț, acolo unde putem admira mai multe construcții ridicate în perioada interbelică.
Robuste, echilibrate și sobre – lipsind, până la austeritate, detaliile ornamentale – toate casele respectă tonul impus de imobilul de la numărul 4, ridicat în anul 1937 după planurile arhitectului Nicolae Nedelescu.
Prin munca sa, Nicolae Nedelescu amintește cumva de cel căruia i-a fost colaborator apropiat și discipol: arhitectul Horia Creangă. De altfel, Nedelescu a și lucrat în cabinetul deținut de Horia Creangă. A activat aici în perioada 1935 -1939, interval ce include și momentele în care a proiectat vila de pe Strada Oslo numărul 4. Între cei doi a fost o relație destul de strânsă, fiind chiar asociați în firma înființată de Creangă.
Cât a muncit sub aripa mentorului său, Nicolae Nedelescu a fost un adept fervent al arhitecturii funcționaliste, stil care mizează pe o eficientizare la maximum a utilizării spațiului. Funcționaliștii fac planuri pentru construcții mai ieftine, datorită faptului că suprafețele construite sunt mai mici, dar oferă un confort similar cu cel din casele care ocupă întinderi ample.
Excelent desenator, Nedelescu păstrează, și în creațiile viitoare, influența stilului arhitectural care l-a consacrat. Drept dovadă stau Gara Băneasa (n.r. imobil cunoscut și sub numele de Gara Regală. Nedelescu a realizat planurile pentru clădirea Gării Regale și pentru peronul oficial), la care a lucrat împreună cu arhitectul Duliu Marcu, sau imobilele civile și industriale ridicate ulterior după planurile sale.
Strada Oslo respectă stilul impus de Nedelescu, remarcându-se prin simplitatea construcțiilor, dar și prin rigoarea formei acestora.
Spre deosebire de alte străzi cu nume de capitală, Oslo nu este foarte generoasă cu turistul dornic să descopere cât mai multe bijuterii arhitecturale. E drept că nici nu a avut norocul „surorilor” mai mari care se răsfață pe suprafețe mai întinse.
Totuși, interesant este că pe o stradă atât de mică există un spațiu de locuire similar cu cel pe care îl regăsim pe străzile din zonă care numără, pe o parte și alta, cel puțin zece imobile. Oslo este exemplul perfect în care o etapă importantă din istoria României se remarcă prin intermediul arhitecturii.
Nicolae Nedelescu a fost un susținător puternic al modernizării țării noastre, iar acest lucru s-a reflectat foarte bine în munca sa de arhitect, iar construcția de pe Strada Oslo, care îi poartă semnătura, reliefează cel mai bine acest aspect.
Dar să lăsăm în urmă Oslo și să ne îndreptăm către o nouă destinație: Berna.
Legătura dintre Berna și Oslo
Toate drumurile din zona centrală a Capitalei conduc spre Bulevardul Iancu de Hunedoara. Din Strada Oslo, cu trecere prin Strada Finlanda, am revenit în acest bulevard pentru a ne căuta o nouă destinație. Iar foarte aproape de Oslo se găsește Strada Berna. Așa că pentru moment ne vom opri aici.
La fel ca pe Oslo, „curțile-parcuri” ale imobilului care găzduiește Trezoreria Sectorului 1 (clădire localizată pe Strada Londra) și ale vilei de pe Strada Roma numărul 7, în care cândva era sediul Administrației Financiare a Sectorului 1, sunt cele care formează partea numerelor cu soț ale Străzii Berna.
Farmecul acestei zone este mult mai bine pus în valoare pe partea cu numere fără soț, acolo unde ne întâmpină, cu același eclectism specific zonei, vile elegante de factură neoromânească și neoclasică. Remarcăm însă o schimbare importantă în modul în care arhitecții utilizează spațiul de care dispun pentru construcțiile pe care le au de realizat.
Gardurile joase și vegetația redusă asigură o luminozitate care permite etalarea detaliilor și elementelor decorative, astfel că trecătorul poate admira decorații de zidărie dantelată la încadraturile ușilor sau ferestrelor. Simplitatea construcțiilor este „spartă” și de forma ușor stilizată a balcoanelor care ornează din loc în loc zidurile caselor. De asemenea, se poate observa că terenul este împărțit între construcție și curte. În acest mod, fiecare dintre aceste imobile beneficiază de un spațiu extern, care este utilizat în funcție de preferințele locatarilor.
Interesante sunt și interioarele acestor case, în care regăsim apartamente ce se pot întinde pe câte un etaj. Camerele sunt generoase, oferind multiple posibilități de amenajare. Legăturile între etaje sunt făcute prin scări interioare spectaculoase.
Imobilele din zonă au fie două etaje plus parter, fie sunt compartimentate astfel încât demisolul este locuibil fiind dotat cu ferestre generoase ce permit pătrunderea luminii. În cazul acestor din urmă case, construcția are doar parter, etaj și eventual mansardă.
În ton cu evoluția orașului
Revenim însă în stradă, acolo unde avem ocazia de a admira din nou modul în care arhitectura a evoluat în timp. Astfel, dacă pe multe dintre străzile cu nume de capitală am regăsit vile cochete care adăpostesc doar câte o familie, pe Strada Berna domină construcțiile care oferă spații de locuit pentru cel puțin două-trei familii. Deja ne apropiem de zona Dorobanți, acolo unde vilele înalte fac trimitere către ceea ce va urma să se întâmple în arhitectura orașului, după venirea comuniștilor.
Schimbările care intervin în arhitectură sunt în ton cu schimbările pe care le suferă Capitala României, cu trecerea anilor, Bucureștiul devenind tot mai aglomerat. În aceste condiții, răsfățul contrucțiilor mult întinse pe pâmînt, ridicate imediat după Primul Război Mondial, nu mai există începând cu 1940.
Amprenta arhitectului Emil Călinescu
Imobilul de la numărul 7, de pe Strada Berna, a fost ridicat în anul 1946 și poartă semnătura arhitectului Emil Călinescu (1903-1981), autorul, printre altele, al clădirii în care se află Casa de cultură armeană „H. și V. Dudian” din București (situat lângă Biserica Armenească, pe Bulevardul Carol I) și al vilei monument istoric din Strada Popa Soare numărul 55.
Arhitectul armean Emil Călinescu s-a implicat și în finalizarea planurilor care au stat la baza construirii superbului conac în care regăsim astăzi Muzeul Național al Hărților și Cărții Vechi. De asemenea, îi putem vizualiza amprenta profesională și în cazul multor imobile din zona Dorobanți, acolo unde a fost solicitat să se implice în elaborarea planurilor de construcție.
Vila de pe Berna este emblematică pentru stilul pe care Emil Călinescu l-a adoptat în „arhitectura civilă”. Atunci când îi erau solicitate serviciile de către persoane fizice, el venea cu soluții pentru o utilizare eficientă a terenului pe care se făceau construcțiile. Călinescu realiza proiectul în așa mod încât amprenta la sol clădirii să nu „muște” prea mult din teren, înălța imobilul și îl asigura prin ziduri exterioare groase.
Strada Berna nu este o strădă lungă, pe care te poți plimba în voie. Dimpotrivă, se termină destul de brusc, imediat după imobilul de la numărul 9, de sorginte funcționalistă, clădire care conferă o notă de sobrietate zonei, făcând legătura cu Strada Roma.
Ne izolăm de zgomotul marilor bulevarde pe Strada Tokio
Șirul de case de pe partea cu numere cu soț izolează total strada de lumea aglomerată și zgomotoasă de pe Bulevardul Iancu de Hunedoara sau de traficul insistent de pe Strada Roma. De îndată ce am pășit pe Strada Tokio pare că am ajuns pe un alt tărâm. Această senzație o putem experimenta pe mai toate străzile din această zonă dar, pe cele aflate în apropierea marilor bulevarde, sentimentul de „rupere” de restul orașului este mult mai puternic.
Ne vom concentra pentru început pe partea cu numere cu soț. Și astfel, din direcția Străzii Roma, la numărul 14, descoperim o superbă vilă încadrată în categoria monumentelor istorice. Construcția masivă are parter și două etaje. Ușa de la intrare are arcul grațios de sorginte mediteraneană, iar ferestrele de la primul nivel au arcadele specifice stilului acesta. De asemenea, capitelurile coloanelor sunt ornate cu motive vegetale.
Din balconul decorat clasic, parcă te aștepți să apară Rosina, din opera ”Bărbierul din Sevilla” a lui Rossini, pentru a asculta declarația de dragoste a Contelui Almaviva.
Vila alăturată, cea de la numărul 12, este tot monument istoric. Deși mai sobră, construcția are o combinație de elemente decorative mediteraneene – încadraturile ușii și ferestrelor de la parter – cu Art Deco – ferestrele primului etaj – în timp ce gardul scund, combinație de feronerie cu zidărie dantelată, întărește nota exotică.
Strada Tokio este plină de imobile încadrate în categoria monumentelor istorice. Este și cazul vilelor de la numerele 10 și 8 sunt, care alternează stilurile Art Deco și mediteranean. La numărul 8, feroneria dantelată împodobește gardul și balconul, iar, la un loc cu ancadramentul oval al intrării și cu arcadele de la ferestre, accentuează nota de mister a imobilului.
Dacă pe partea cu numere cu soț întâlnim succesiv stilurile mediteranean și modernist – Art Deco, pe partea de stradă cu numere fără soț găsim alternativ stilurile neoromânesc și mediteranean.
Vila de la numărul 3, monument istoric, cu parter înalt, etaj și mansardă este construită în stil clar neoromânesc cu arce deschise și decorații cu motive zoomorfe la ferestre, inserții de lemn la terasă și un brâu de cărămidă aparentă sub cornișă.
La numărul 11, un alt imobil monument istoric, stilul construcției este tipic mediteranean.
Între aceste case, aproape lipite, vilele de la celelalte numere alternează și împrumută elemente de la aceste stiluri: masive, sobre, cu balcoane rectangulare fără prea multe ornamente.
Curțile mici sunt delimitate de garduri joase și dau impresia unui parc rezidențial cu multe spații comune. Se naște astfel o detașare de viața cotidiană, detașare specifică stilului arhitectonic predominant pe această stradă (cel mediteranean), o intimitate, care devine complice și cu trecătorul ocazional încurajat să admire și să se bucure de tihna locului.
Aceste vile, ridicate în prima jumătate a secolului XX, sunt exponentele unei perioade de dezvoltare economică care a adus și la București un avânt cultural și a permis emanciparea populației care alege ca destinații de călătorie alte regiuni față de cele din Vestul Europei. Efectele au rămas vizibile în special în construcții și arhitectură. Așa se explică parțial apariția gustului publicului pentru clădirile misterioase și solare asemănătoare celor de pe meleagurile spaniole sau portugheze. La aceasta se adaugă și afinitatea unor arhitecți ca Gheorghe Șimotta sau George Damian, de pe planșele cărora au apărut în oraș adevărate bijuterii maure.
Spre „capitala Turciei”
După ce ne-am plimbat pe eleganta Stradă Tokio, ne îndreptăm către un alt loc plin de mister: Strada Ankara. Pornim din Calea Doronbanți, arteră care unește Piața Charles de Gaulle cu Piața Lahovari, în apropierea Pieței Romane.
Calea Dorobanți, unul dintre cele mai importante bulevarde ale Capitalei, are o însemnătate istorică deosebită, în contextul în care își păstrează numele din 1878. Numele de Dorobanți amintește de un eveniment major din istoria noastră, Războiul pentru Independență din 1877-1878, moment în care soldații români au fost victorioși, iar Principatele Române au obținut independența față de Imperiul Otoman.
Încă din perioada Belle Epoque, această zonă a fost una exclusivistă, cu vile somptuoase, magazine de lux și cafenele ori restaurante elegante. O arteră largă, luminoasă, care reprezintă latura de est a caroiajului cu străzi ce poartă nume de capitale și de țări, cunoscut drept „Parcelarea Filipescu”.
Din cocheta Piață Dorobanți, în care este amenajat un mic parc dedicat marelui sculptor Constantin Brâncuși, trecem de străzile Roma și Paris, pentru a intra pe următoarea stradă: Ankara.
Prima vilă din această perspectivă, cea de la numărul 7, construită în stil neoromânesc, pare ca o felie de tort plasată la îmbinarea străzilor Ankara și Sofia. De altfel, pe toată partea de stradă cu numere fără soț găsim o alternanță de stiluri neoromânesc și modern, cu fațade sobre, deschise la culoare, care conferă luminozitate și o senzație de lărgime a întregii străzi.
La numărul 1, impozantul imobil poartă semnătura arhitectului Gheorghe Șimotta (1891-1979). Vila, cu parterul înălțat și cu două niveluri, are un brâu de cărămidă aparentă sub cornișă, iar ferestrele polifore arcuite de la ultimul etaj au colonete de zidărie cu capiteluri stilizate, elemente decorative pe care le regăsim la majoritatea creațiilor cunoscutului arhitect.
De altfel, ca și pe strada vecină, Atena, creația arhitectului Gheorghe Șimotta influențează stilul imobilelor din apropiere, în sensul că toate par să adune și să reflecte lumina astfel încât spațiul pare mult mai larg și mai deschis chiar și într-o zi noroasă.
Profesor timp de 30 de ani la Facultatea de Arhitectură din București și autorul a numeroase imobile devenite emblematice pentru România, arhitectul Șimotta a contribuit la dezvoltarea orașului într-una dintre perioadele de înflorire edilitară: perioada interbelică.
Pe partea cu numere cu soț, în capătul străzii, dinspre parcul Khalil Gibran (acolo unde străzile Atena și Rabat se contopesc), la numerele 2 și 4, sunt două vile albe, deosebite, ambele înregistrate în categoria monumentelor istorice.
Vila de la numărul 2, cu parter și etaj, are coloane cu capiteluri stilizate ce încadrează ușa de la intrare, iar nivelul superior este delimitat de parter printr-un brâu cu decorațiuni cu motive vegetale. Aceleași motive decorează și brâul de sub cornișă.
Pentru numărul 4, în anul 1929, arhitectul Ernest Doneaud solicita autorizație de construcție. Solicitarea preciza adresa unei vile „în prelungirea Vulpache 20/32 în Parcul Filipescu”, ceea ce corespunde astăzi adresei imobilului de pe Strada Ankara numărul 2.
Ernest Doneaud (1879-1959), în ciuda numelui său cu rezonanțe franceze, este o figură importantă a arhitecturii românești. Colaborează cu arhitecții Dimitrie Maimarolu (1859-1926) și Paul Smărăndescu (1881-1945) și realizează interioarele Cercului Militar din București și clădirea Maternității din Iași. De asemenea, este solicitat pentru realizarea locuințelor unor personalități ale epocii: medici, militari de carieră, politicieni. Are contribuții esențiale în proiectele de sistematizare inițiate de edilii Capitalei, participând de exemplu, în perioada 1908-1910, la Parcelarea Lânăriei.
Imobilul de pe Strada Ankara numărul 4, deși a cunoscut modificări de-a lungul timpului, mai păstrează încă detalii ce o încadrează în curentul modernist, adoptând și elemente Art Deco: brâul de sub cornișă, ferestrele asimetrice de pe unul din pereții laterali, ferestrele arcuite de la parter în opoziție cu cele dreptunghiulare de la etaj.
Celelalte imobile de pe partea străzii cu numere cu soț au aceeași alternanță a stilurilor: modernist cu accente Art Deco și neoromânesc, păstrând cadența cu vilele de pe partea opusă.
Strada Lisabona poartă amprenta arhitectului Dimitrie Mohor
Din orice unghi am aborda cartierul cu străzi cu nume de capitale și țări, trecerea bruscă de la agitația tumultoasă la tihna așezată, cu accente de siestă specifică micii burghezii, șochează întotdeauna.
De data aceasta, de pe Calea Dorobanți, intrăm pe Lisabona, Strada Lisabona.
Zona cu locuințe destinate funcționarilor
Este o stradă mică. Se bifurcă relativ repede, formând un fel de piațetă în care este amenajat un părculeț elegant. Lisabona intersectează Strada Brazilia și se „topește” în Strada Bruxelles.
Clădirile de aici sunt construite la începutul secolului al XX-lea, odată cu sistematizarea acestei părți de oraș prin „Parcelarea Dorobanți”.
Sub semnăturile arhitectului Dimitrie Mohor și inginerului Andrei G. Ioachimescu, apare, în anul 1914, planul de parcelare a zonei prin care se puteau realiza locuințe după proiecte relativ prestabilite (tip), destinate funcționarilor Ministerului de Finanțe și funcționarilor Ministerului de Război. Zona vizată cuprindea o suprafață ce corespunde astăzi străzilor Brazilia, Bruxelles, Madrid și Washington.
Pe această parcelare, s-au ridicat, până în 1916, anul în care România a intrat în Primul Război Mondial, opt imobile. În perioada 1920-1921, a fost derulată o a doua etapă de dezvoltare a proiectului, fiind cerute aprobări pentru 60 de imobile. Din păcate, venirea celui de-al Doilea Război Mondial a dus la limitarea construcțiilor. Totuși, din acea epocă ne-a rămas o moștenire importantă, pe care o putem admira și astăzi.
Revenind pe Strada Lisabona, trebuie spus că locuințele de aici păstrează caracteristicile stilului arhitectului Dimitrie Mohor. Acesta a apelat frecvent, în creațiile sale, la elementele definitorii ale stilului neoromânesc, precum stâlpii de lemn ai foișoarelor, contraforții, bovindourile etc. Arhitectul Mohor a fost autorul multor planuri ale locuințelor tip de pe această stradă.
Dimitrie Mohor a fost arhitect-șef al Societății Comunale pentru Locuințe Ieftine, iar în regia acestei organizații s-au realizat, în acea epocă, construcțiile din multe zone sistematizate ale orașului.
De altfel, Mohor este unul dintre arhitecții din generația care a determinat maturizarea influențelor autohtone în arhitectură. Așa cum am mai menționat, el a fost tributar stilului neoromânesc.
O stradă intimă, cu multe note de mister
Datorită acestui stil dominant, se observă o unitate a spațiului Străzii Lisabona. Sentimentul de unitate este accentuat și datorită vilelor masive de la numerele 1 și 2, aflate de-o parte și de alta a parcului.
O tușă specială este dată de impozantul imobil de la numărul 3, care prezintă elemente și decorațiuni de sorginte neoclasică și care contribuie cu o notă de variație.
Dispunerea imobilelor în planul parcelar, dar și aspectul lor de cetate țărănească conferă intimitate și o notă de mister fiecărei locuințe și străzii în totalitatea ei. Planificarea așezării caselor poartă răspunderea pentru „ruperea de ritm”. Strada se delimitează clar de agitația bulevardului învecinat.
Modul în care arhitectul a gândit tot planul acestei zone permite mărirea spațiului liber. Mai mult, este oferită o vedere liberă pentru circulație. Proiectantul a hotărât retragerea construcțiilor mai mult ca de obicei din aliniere, formând astfel o adevărată piațetă.
Soluțiile arhitectonice utilizate în zonă au permis, ca ulterior, să se realizeze unele spații cu funcții multiple. În plus, au dat voie dezvoltării conceptului de „oraș grădină”, care apăruse deja în arhitectura epocii. Așa se explică prezența părculețului în mijlocul Străzii Lisabona care, crează, la rândul său, o intimitate complice și oferă celor care locuiesc în zonă posibilitatea să socializeze sau să se oprească pentru un minut de răgaz.
Și turistul care străbate la pas cartierul poate lua o pauză de la agitația cafenelelor și magazinelor exclusiviste de pe Calea Dorobanți. Are ocazia să admire, în tihnă, elemente speciale de arhitectură, detalii ornamentale extraordinare și să se bucure de umbra oferită de vegetația generoasă.
Un cartier de poveste
O plimbare prin cartierul Dorobanți, în zona cu străzi cu nume de capitale și țări, se poate transforma într-o expediție în care revelația o constituie descoperirea unor comori ascunse. Oricând, după un colț de stradă ori într-o piațetă, pot apărea adevărate bijuterii: o casă cu poveste, un muzeu, un monument, un părculeț care evocă o personalitate internațională ce a influențat la un moment dat soarta românilor sau, se poate merge pe urmele pașilor unor mari români.
Așa am descoperit casa „frumoasa bucureșteană” de pe Strada Rabat sau Muzeul Național al Hărților și Cărții Vechi de pe Strada Londra, părculețele Napoleon al III – lea sau Khalil Gibran.
De asemenea, mari arhitecți, creatori de școală care au clădit edificiile simbol ale Capitalei României, au lăsat urme și în această parte de oraș. Pe parcursul evoluției Bucureștiului, edilii succesivi au modificat fosta moșie a unei vechi familii de boieri și au denumit-o ulterior după numele acesteia- „Parcul Filipescu” (devenită ulterior ”Parcelarea Filipescu”), dar și suprafața pe care au numit-o în planificările edilitare „Parcelarea Dorobanți”. Astfel, a rezultat un cartier cu nuanțe cosmopolite, care evocă, păstrând proporțiile, valorile istorice ale țării, dar și ale altor continente.
Cu siguranță mai sunt multe comori de descoperit și multe povești de spus. Călătorul care ajunge în acest cartier de poveste se poate bucura de o plimbare printr-un „labirint” în care timpul curge altfel, pe străzi cu clădiri eclectice și elegante, cu o vegetație care permite jocuri de lumini și umbre în funcție de ora din zi sau de anotimp. Și poate vedea această plimbare ca pe una de agrement sau ca pe o lecție de istorie.
Casele unor personalități
În continuare vă propunem să derulăm „firul Ariadnei” pe Sofia, Strada Sofia.
Pornim din Piața Dorobanților, pe cealaltă parte a „feliei de tort” pe care Strada Sofia o formează cu Strada Ankara. Și descoperim, ascunse de vegetație, imobile monument istoric, în unele fiind chiar amenajate elegante restaurante care, la rândul lor, promit „comori” gastronomice din bucătăria românească sau internațională.
Construit în perioada anilor 1922-1924, imobilul de la numărul 21 este „Casa Scarlat-Caragiale” și a fost realizat după planurile semnate de arhitectul Duiliu Marcu. Vila robustă, elegantă, cu etaj și mansardă, are la fiecare nivel decorațiuni distincte. Totuși, construcția reflectă stilul sobru al autorului.
Mai târziu, în anul 1934, tot după planurile arhitectului Duiliu Marcu, a fost ridicată casa prof. Mircea Djuvara. Elemente Art-Deco ale imobilului le putem admira pe Strada Sofia, la numărul 16.
La numărul 24, descoperim un imobil cu ferestre Art Deco, în timp ce, în vecinătate, vila de la numărul 22 are elementele caracteristice stilului neoromânesc: inserțiile de lemn, jumătățile de arc trilobate deasupra ușii de la intrare.
Casa de la numărul 20 ne atrage atenția prin turnul specific de cetate țărănească, decorată cu brâuri de cărămidă aparentă.
Toate cele trei clădiri au fost încadrate în categoria monumentelor istorice.
Pe partea cu numere fără soț, întâlnim, de asemenea, imobile din această categorie la numerele 11, 7, 5 și 1.
Dar să revenim pe partea cu soț, unde la numărul 2, masivă, maiestuoasă cu inserții de lemn la partea superioară și ascunsă de vegetație, vila (tot din categoria monumentelor istorice) are o retragere. În dreptul ei strada cotește în unghi drept pentru a se deschide în Strada Căpitan Gheorghe Demetriade.
Multe locuri așteaptă să fie descoperite
În desfășurarea lui, „Firul Ariadnei”, care ne-a ghidat pe Strada Sofia, a lăsat, la intersecția cu Strada Ermil Pangrati (fost ministru al Lucrărilor Publice cu responsabilități în sistematizarea orașului, inclusiv a zonei pe care o străbatem), o mică piațetă din care ne privește statuia academicianului Elie Wiesel – supraviețuitor al Holocaustului, laureat al Premiului Nobel pentru Pace în anul 1986. Legăturile acestei personalități cu România sunt arhicunoscute.
Iar din capătul Străzii Sofia, care se „topește” în Strada Căpitan Gheorghe Demetriade, trecând pe lângă parcul în care veghează statuia Monseniorului Vladmir Ghika, putem admira deschiderea către Bulevardul Aviatorilor și nu mai puțin celebrul Monument al Eroilor Aerului.
Plecând de lângă statuia Monseniorului Vladmir Ghika, care a fost beatificat în anul 2013, putem ajunge la Biserica franceză „Sacre Coeur”, aflată chiar pe Strada Căpitan Gheorghe Demetriade.
Dacă alegem să ne îndreptăm către Bulevardul Aviatorilor este obligatoriu să ne oprim la Monumentul Eroilor Aerului, care a fost dedicat aviatorilor români militari și civili.
Este important de menționat că Monumentul Eroilor Aerului aparține sculptorilor Lidia Kotzebue și Iosif Fekete și a fost ridicat în intervalul 1928-1935, adică în aceeași perioadă în care se desăvârșea cartierul cu străzi cu nume de capitale și țări pe care l-am străbătut.
A fost o călătorie lungă, dar parcurgând toate aceste străzi cu nume de capitale ajungi să descoperi stiluri arhitectonice diferite, povești fascinante și cunoști mult mai bine istoria locului.
Autor: Ștefania Enache
Foto: Corina Gheorghe
