29 martie 2024
11.9 C
București

Brâncuși, românul care a revoluționat arta

Ziua de 19 februarie îi este dedicată, fiind declarată ZIUA BRÂNCUȘI. Anul acesta se împlinesc 148 de ani de la nașterea celui care a făcut piatra, lemnul, bronzul să vorbească. Cine a fost însă Constantin Brâncuși și cum a reușit să cucerească o lume?

George Uscătescu, în lucrarea sa „Brâncuși și arta secolului”, spunea despre artist că a fost un „simbol de asceză primitivă și de singurătate claustrală, într-o lume în care promotorii marilor transformări revoluționare în materie de artă se complac în etalări excentrice, Brâncuși a reușit să aducă formele printr-o tensiune mentală și metafizică de o incandescență inaccesibilă, la o puritate extremă”.

Un înțelept țăran

La rândul său Christian Zervos, unul dintre cei mai buni biografi ai românului, scria despre Brâncuși că „nu și-a trădat niciodată conștiința artistică pentru glorie și n-a urmărit niciodată succesul prin procedee pe care demnitatea creatorului nu le-ar fi acceptat, iar onoarea le-ar fi refuzat. (…) Adevărat înțelept, un înțelept țăran care purta în sine purificată și decantată, prin idei, dorințe și experiențe fără număr o voință de asceză care aspira la formularea poeziei esențiale, Brâncuși reprezintă prin opera sa un mesaj care într-adevăr anunță o epocă nouă”.

Brâncuși printre ustensile. Fotografie de Wayne Miller, 1946

În zorii secolului al XX-lea, arta europeană intrase într-o criză. Se vorbea chiar despre o „criză de epuizare”, prin urmare doar ceva cu adevărat proaspăt putea pune capăt acestei situații. Iar Brâncuși a îndrăznit să se rupă de „turmă” și să aducă în fața lumii arta populară românească, primitivismul artei negre, dar și elemente ale mitologiei grecești sau ale înțelepciunii tibetane. Gestul său a fost de un curaj nebun în condițiile în care Occidentul continua să fie tributar Antichității și Renașterii.

Opera lui Constantin Brâncuși evoca, în modul cel mai elocvent posibil, conceptul de structură în cea mai pură actualitate a sa. Acest mare artist, care, pe tot parcursul vastei sale activități creatoare, a căutat să evite orice aderare la vreun curent artistic, oferă, prin întreaga sa creație și prin fiecare operă în parte, posibilități infinite pentru o definire a structuralismului în artă. Materia, forma, spațiul funcțional, caracterul linear, puritatea absolută, ideea precisă a semnificațiilor, toate aceste elemente structurale ce aparțin plasticii le întâlnim, ca manifestare și desfășurare, cât mai perfect posibil, în opera lui Brâncuși”, mai spunea George Uscătescu.

 Izvor de inspirație pentru Brâncuși 

Seva operei lui Brâncuși trebuie căutată în acel sat gorjean- Hobița în care s-a născut și în care și-a petrecut prima parte din copilărie. Aici, el a descoperit uimitoarele forme din natură, dar și frumusețea meșteșugului popular. Și tot aici a început să cioplească în lemn. Cu un briceag, imitându-i pe țăranii care confecționau linguri, el a dat viață cioturilor găsite pe marginea drumului. Geniul său s-a hrănit, a acumulat și peste ani a explodat sub forma operelor pe care le-a oferit întregii lumi.

Autoportret în atelier, printre bârne. (ca. 1914-1915) © Collection Centre Pompidou

Deși a trăit mare parte din viață departe de locurile natale, Brâncuși a rămas sub influența acestora. De altfel, este unul dintre marii creatori care slujește strălucit ideea că un artist pentru a deveni universal nu trebuie să se desprindă de ținutul său și de natură. George Uscătescu este de părere că „chipul și existența lui Constantin Brâncuși se desprind din legendă și mister, ca o stea care urmează o traiectorie nobilă și perfectă, într-un spațiu fără limite. La începutul secolului pleacă în Franța, purtător al unui genial mesaj înnoitor pentru arta contemporană. La Paris, unde se va stabili, venea fără o ucenicie prealabilă. Unicul său tezaur artistic, după cum va mărturisi mai târziu, erau scoarțele, pridvoarele, sculpturile porților dintr-un sat românesc ascuns în regiunea subcarpatică a Olteniei. Se născuse, după cum spunea el mai târziu, exagerând atmosfera de mit care i-a învăluit întotdeauna existența, într-un sat pierdut în văile Carpaților. (…) Era satul misterios al Utopiei (…)”.

Nu doar arta populară de pe meleagurile natale i-a influențat creația. Brâncuși avea convingerea că asistăm permanent la o întoarcere a fenomenelor tip, iar aceste fenomene care transcend istoria leagă prezentul și de cele mai îndepărtate timpuri mitice. Pornind de la acest crez, opera lui Brâncuși și-a găsit surse de inspirație și în legendele țărănești din România, dar și în mitologia greacă, în înțelepciunea tibetană sau în arta neagră. Artistul spunea că „oamenii nu recunosc misiunea pe care o constituie viața însăși. Ceea ce lipsește oamenilor din vremea noastră este dimensiunea cosmică, sentimentul acela al aventurii spiritului dincolo de realitatea imediată”.

De la ciobănit la cioplit

Destinul lui Constantin Brâncuși este unul asemănător eroilor din scrierile lui Mark Twain. Născut în februarie 1876, artistul a fost cel de-al cincilea copil al lui Nicolae Brâncuși și al Mariei. A încercat din fragedă pruncie toate ipostazele posibile. A alergat pe dealuri cu turmele de oi, pentru ca la nici șapte ani să fugă de acasă. Prima „evadare” a fost la Târgu Jiu. De aici părinții l-au readus destul de repede în satul natal. În 1889, la Craiova, se angajează în birtul fraților Spirtaru din Piața Gării, unde se vede nevoit să muncească uneori chiar și „18 ore zilnic””. Patru ani mai târziu, este băiat de prăvălie la „magazinul de mărfuri și coloniale” al lui Ion Zamfirescu, în Craiova. În orele libere urmează cursurile Școlii de meserii. La data de 1 septembrie 1894, se înscrie la Școala de meserii cu sprijinul lui Zamfirescu și al clienților lui. În al doilea semestru al anului școlar, e promovat direct în clasa a doua, admis la specializare la secția de sculptură în lemn.

Autoportret în atelier, ca. 1933-1934. ( (C) Collection Centre Pompidou)

În vacanța de vară a anului 1897 călătorește la Viena, unde începe să lucreze în secția de finisare artistică a unei fabrici de mobilă. În timpul studiilor realizează bustul „Gheorghe Chifu”, un „Cap de expresie”, ca și o serie de copii –„Ecorseul” (împreună cu Dr. Gerota), „Vitellius”, „Capul lui Lacoon”. Mai realizează busturile „Georgescu-Gorjan” (1902) și „Generalul Dr. Carol Davila” (1903), așezat mai târziu, in 1912, în curtea Spitalului militar din București.

De bustul generalului-medic Carol Davila este legată o întâmplare care spune multe despre focul creator din sufletul lui Brâncuși. Când i-a fost comandată această operă, artistul a primit jumătate din plata care i se cuvenea. Restul banilor intrau în posesia lui după ce preda lucrarea. A prezentat lucrarea, dar în timpul acestei prezentări au existat câteva comentarii răutăcioase legate de modul în care a fost executat monumentul. Brâncuși s-a înfuriat, considerând că opera sa nu a fost înțeleasă cum trebuie, și a ieșit din sală, fără să mai aștepte restul de bani. Acei bani îi aștepta pentru a putea să-și cumpere bilet de tren către Paris. A renunțat la bani și în 1904 pleacă pe jos spre capitala Franței.

Ar fi fost o muncă ușoară, dar ca de prostituată, care mi-ar fi adus cei câțiva bani cât îmi trebuiau ca să-mi plătesc un bilet de drum de fier până la Paris. Dar ceva care se înnăscuse în mine și pe care simțeam că crește, an de an și de câțiva în rând, a izbucnit năvalnic și nu am mai putut răbda. Am făcut stânga-mprejur, fără nici un salut militar spre marea panică și spaimă a doctorului Gerota, de față… și dus am fost, pomenind de mama lor”, povestea peste ani artistul episodul legat de bustul medicului Carol Davila.

Brâncuși în lungul său drum spre Paris (1904).

Călătoria este presărată cu opriri la Budapesta și Viena. Se stabilește o vreme la Munchen, unde se pare că frecventează cursurile Academiei regale de belle arte. Trece prin Rorschach, Zurich; lângă Basel e surprins de o ploaie torențială, se îmbolnăvește și este internat. După vindecare străbate Alsacia; de la Langres (Haute-Marne), pleacă cu trenul spre Paris. Lucrează la taverna Moilard și ajunge inclusiv îngrijitor al Capelei Române din Paris.

Anul 1905 îi aduce o bursă de 600 de lei din partea Ministerului Instrucțiunii Publice din București. Sprijinul venit din țară îl ajută sa intre la Școala de Arte Frumoase din Paris, în clasa lui Antonin Mercie. Între timp reușește să expună la Salonul de Toamnă de la Paris trei lucrări în piatră, „Copilul”, „Orgoliu” și „Portretul lui M. G. Lupescu”. La câteva luni după acest eveniment, își vinde una dintre lucrări. Este vorba despre „Copilul”.

După doi ani de studiu, în 1907, este acceptat ca practician în atelierul lui Auguste Rodin. Simte însă că nu poate crește „la umbra marilor copaci” și se îndepărtează de Rodin.

Anul când îl părăsește pe Rodin este și cel în care creează prima versiune a Sărutului, tema pe care o va relua sub diferite forme până în 1940, culminând cu Poarta Sărutului parte a Ansamblul Monumental din Târgu-Jiu.

Un an de cotitură

Pentru a putea lucra în liniște, artistul închiriază un atelier în Rue de Montparnasse. Deși este un tip care iubește singurătatea și îi place să creeze în liniștea spațiului său intim, Brâncuși intră în contact cu avangarda artistică pariziană, împrietenându-se cu Guillaume Apollinaire, Fernand Leger, Amedeo Modigliani, Marcel Duchamp, Ezra Pound, Henri Rousseau.

Dar singulariatea se manifestă în tehnica utilizată în artă. Spre deosebire de contemporanii săi, care utilizau modelajul în creațiile lor, Brâncuși preferă „cioplitul”. În primii ani petrecuți la Paris el a început să sculpteze mai mult, iar până în 1908 lucra aproape exclusiv prin această metodă.

Brâncuși la lucru, fotografiat de prietenul său, Edward Steichen, în 1927. © Edward Steichen

Muncește zi și noapte, operele sale devenind cunoscute nu doar în România și Franța, ci și în Statele Unite. „Cumințenia pământului” (1907), „Rugăciunea” ( 1907), o prima versiune a „Sărutului” (1907), „Somnul” (1908), “Muza adormită” (1909-1910), „Pasărea maiastră” (1910), „Prometeu” (1911), „Domnișoara Pogany” (serie 1912-1933), „Primul pas” (1913) sunt lucrări ce marchează aplecarea spre valorile artelor arhaice sau spre cele ale etniilor negre.

Criticii de artă sunt de părere că anul 1907 a fost crucial în formarea geniului lui Constantin Brâncuși. Crearea celor trei capodopere „Rugăciunea”, „Sărutul” și „Cumințenia Pământului” corespunde trecerii de la figurativul tradiționalist sau modern temperat al concepției europene Rodin-Bourdelle, la o transcriere a realului. Cu fiecare lucrare, sculptorul formula noi sensuri filosofice cu valoare universală, împletite uneori cu semnificații religioase, alteori cu sensuri coborând din păgânitatea preistorică.

 Teme și surse pentru Brâncuși

În cartea „Brâncuși – surse arhetipale”, Mircea Deac identifică mai multe teme sculpturale. Rădăcinile acestor teme sunt diverse mitologii, legende, toposuri ale civilizației și culturii mondiale. Esența vine însă din arta populară autohtonă, din legendele și tradițiile țărănești. De altfel, Mircea Deac amintește și câteva teme de sorginte străbună, nominalizând mitul păsării și al ascensiunii, al morții și al somnului, tema dragostei și a fertilității, eresurile românești transpuse în „Cocoșul salutând soarele”, „Poarta străbună”, „Scaunul”, „Masa”, „Vrăjitoarea”.

Brâncuși în ținută de spălător de vase la restaurantul Bouillon Chartier din Paris, ca. 1907. Fotografie anonimă. (C) Centre Pompidou, Sucssesion Brancusi

De exemplu, opera „Sărutul” are ca sursă de plecare un obicei din zona Gorjului: la poarta grădinii sunt sădiți doi copaci, la umbra cărora sunt înmormântați cei ai casei – soț și soție. Coroanele celor doi copaci se îmbrățișează în spațiu, simbolizând unirea în eternitate. Similitudini au fost găsite și în alte culturi. Prima versiune a lucrării a fost comandată ca piatră funerară, destinată memoriei a doi adolescenți înmormântați în cimitirul Montparnasse din Paris. Povestea tragică a tinerilor uniți prin moarte i-a inspirat lui Brâncuși soluția îmbrățișării celor doi îndragostiți, uniti într-un unic corp.

Motivul sărutului, al îngemănării eterne este reluat, stilizat și contopit în alte sculpturi, fie în diverse variante ulterioare, fie în lucrări distincte precum „Coloana sărutului”, sau celebra „Poarta sărutului”. Autorul lor, încercând să îl inițieze pe un prieten (muzicologul și poetul Emil Riegler Dinu) în tainele acestei sculpturi, îi explica faptul că ochii se alipesc într-unul singur, la fel și gurile celor doi îndrăgostiți, iar brațele se înlănțuiesc pe după corp, sugerând contopirea într-unul singur. Cele două capete „devin hemisfere lipite prin diametru și în care doar ochii au rămas alăturați, iar părul despletit formează în revarsarea sa împletită, dublul stâlp(…), căci sinteza Porții preamărește ideea divină a îmbrățisării omenești”, notează Dumitru Daba , în lucrarea “Brâncuși”.

În opera lui Brâncuși apare și tema păsării, a zborului ca simbol al fericirii, al plutirii fără efort. Tema amintită este prelucrată explicit în seria „Păsărilor” și a „Măiestrelor” (șapte variante ale Măiestrei și douăzeci și două ale Păsării în spațiu). „Eu nu lucrez păsări, ci zboruri”, spunea Brâncuși. În creația artistului român „pasărea nu este o materialitate biologică tradusă plastic. Este o realitate plastică a unei idei elaborate cu tenacitate. În propriul său zbor. Pasărea nu este nimic fără propriul ei zbor”.

De asemenea, oul, forma rotund-ovalizată, expresia primară a genezei, se va dezvolta și regăsi într-o serie de sculpturi brâncușiene: „Începutul lumii”, „Sculptura pentru orbi”, „Prometeu”, „Muza”, „Domnișoara Pogany”.

Autoportret cu Coloana Sărutului, ca. 1930 ( C ) Centre Pompidou, Sucssesion Brancusi

Mitul nașterii lumii dintr-un ou se regăsește la mai multe popoare vechi (greci, celți, egipteni, fenicieni, tibetani, hinduși, japonezi, chinezi, indonezieni), artistul le va aduce și în opera sa. „Forma ovoidală, această formă originară a lumii lui brâncușiene este de asemenea, o formă care conduce la zbor”. George Uscătescu  mai spune că „dintotdeauna, Brâncuși se simte atras de conștiința spațiului infinit. Pentru aceasta artistul trăiește necesitatea unei forme absolute, ultime, în sculptura sa, capabilă să epuizeze în ea însăși, în propriul ei spațiu, tema de spațiu. Tema ovoidală din Începutul lumii, Noul născut, Peștele o demonstrează”.

Totuși, esența lucrărilor brâncușiene provine din folclorul românesc, remarcă cercetătorul Sorin Lory Buliga în teza sa de doctorat, „Spirit și Materie în viziunea unui artist filosof: Constantin Brâncuși“.

Motivele culturii tradiționale românești sunt întâlnite îndeosebi la lucrările de artă care formează Ansamblul monumental „Calea Eroilor“ de la Târgu Jiu. „Mai mulți cercetători au observat asemănarea între motivul Coloanei Infinite cu cel de la stâlpii românești, funerari, de cerdac sau de poartă. Arcadele de lemn realizate de Brâncuși sunt asemănătoare cu arcadele din satele românesti. Poarta Sărutului seamană și ea cu o poarta țărănească. (…) Sculptura-obiect a lui Brâncuși ilustrează contopirea tradițiilor populare și a înnoirilor avangardiste, în sensul că esența lucrărilor Brâncușiene provine din folclorul românesc, iar conceptul tehnic este modern și parizian“, declara cercetătorul într-un interviu oferit jurnaliștilor de la Adevărul.

Indiferent de sursa de inspirație, trebuie spus că „artistul nu se limitează să schițeze ‘idei’ plastic în întâlniri ‘neterminate’ cu piatra, bronzul, lemnul, fierul. Există la el , o încercare de căutare a esențialului din materie. Căutarea esențelor sale pure, lăcaș al spriritului care-și revarsă sensul în internaționalitatea artistului și se transformă, astfel, în elaborare unică (…) Materia gândește, mâna gândește și, în ființa pietrei, prin muncă și efort, ‘se descoperă’ spriritul materiei””.

Masa tăcerii, Poarta sărutului și Coloana infinitului

În timpul demontării Coloanei fără sfârșit de la Voulangis, ca. 1927.

Complexul arhitectural de la Târgu Jiu reprezintă cea mai valoroasă moștenire pe care Brâncuși a lăsat-o plaiurilor sale natale. La 11 februarie 1935, artistul accepta propunerea Ligii naționale a femeilor din județul Gorj, prezidată de Aretia G. Tătărăscu, de a înalța la Târgu Jiu o „Coloană” în cinstea eroilor căzuti în războiul mondial. Astfel că începe să lucreze la proiectele monumentului din Târgu Jiu. Ansamblul sculptural al lui Brâncuși se află în Parcul Central din orașul Târgu Jiu și cuprinde mai multe componente care se întind pe o distanță de aproape 1,5 kilometri: Masa Tăcerii, Poarta Sărutului și Coloana Infinită. Cele trei componente sculpturale care întregesc Ansamblul monumental sunt dispuse pe aceeasi axă, orientată de la apus spre răsărit, sălășluite de o a patra componentă numită Aleea Scaunelor. „O alee, care plecând de pe digul Jiului, care este locul de evocare al actelor de vitejie gorjeană, ar trece pe sub un portal, ce în viitor ar marca și intrarea în grădina publică, pentru ca, continunând spre biserica ce se renovează, să se termine această cale ce va purta chiar și denumirea de Calea Eroilor, la monumentul recunoștinței, întruchipat dintr-o coloană înaltă de circa 29 m, înălțându-se fără sfârșit, așa cum trebuie să fie și recunoștința noastră”, spunea Brâncuși despre creația sa.

Mor cu inima întristată pentru că nu mă pot întoarce în țara meaChiar dacă Brâncuși și-a iubit țara mai mult decât orice, România l-a refuzat. Mai mult, în epoca socialistă, Brâncuși a fost contestat, fiind considerat „un reprezentant al burgheziei decadente”. Artistul a refuzat să aibă o dublă cetățenie până spre sfârșitul vieții, dar, din cauza refuzului constant de a fi reprimit în România, a acceptat, în 1952, să devină și cetățean francez.Cu toate că se bucura deja de recunoaștere artistică la nivel mondial, Brâncușsi a continuat să-și ducă viața ca un simplu țăran român, pănă în ultimele clipe. În cugetările sale, artistul scria: „Dumnezeu este pretutindeni și simți asta când uiți cu desăvârșire de tine însuți, când te simți umil și când te dăruiești. Eu mă aflu acum foarte aproape de bunul Dumnezeu și nu îmi mai trebuie decât să întind o mână înspre El, ca să Îl pipăi! Nu mai sunt demult al acestei lumi. Sunt departe de mine însumi, desprins de propriul meu trup… mă aflu printre lucrurile esențiale. Îl voi aștepta pe bunul Dumnezeu în Atelierul meu.”Simțindu-și sfârșitul aproape, l-a chemat la el pe arhiepiscopul Teofil Ionescu, slujitor la biserica ortodoxă din Paris, căruia, după ce s-a spovedit și a primit Sfânta Împărtășanie, i-a mărturisit: „Mor cu inima întristată pentru că nu mă pot întoarce în țara mea”.

Portretul lui Brâncuși de Paul Outerbridge, ca.1925 (C) Collection Centre Pompidou

Constantin Brâncuși a murit la 16 martie 1957, la ora 2 dimineața, iar la 19 martie, a fost înmormântat în cimitirul Montparnasse din Paris.

Sculptorul român a dorit să lase moștenire României toate lucrările sale nevândute și uneltele, dar autoritățile acelor vremuri au refuzat. Abia în 1964, Brâncuși a fost „redescoperit” în țara natală, iar ansamblul monumental de la Târgu-Jiu a putut fi restaurat, după ce fusese abandonat și aproape dărâmat. La aniversarea a 125 de ani de la nașterea sculptorului, anul 2001 a fost declarat, prin hotărâre a Guvernului României, Anul Brâncuși, sărbătorit și în cadrul UNESCO.

Autor: Ștefania Enache
Foto: Constantin Brâncuși Facebook
- Publicitate -spot_img

Mai multe articole

Hidroelectrica vrea ca profitul net de 6,3 miliarde lei să ajungă la acţionari

Hidroelectrica propune acţionarilor repartizarea a 100% din profitul net realizat pe parcursul anului 2023, conform prevederilor legale şi a politicii societăţii.Propunerea vine în contextul...

Știrile zilei